Nu am înţeles niciodată conform căror legi nescrise ale economiei de piaţă sau ale preferinţelor gastronomice ori ambientale, aproape imediat după 1989, boema literară bucureşteană - atâta cât mai rămăsese din “şaizecişti”, o parte din “optzecişti” şi împănată cu tot felul de vuvuzele “nouăzeciste” - şi-a mutat sediul de la faimosul restaurant al Uniunii Scriitorilor, situat la parterul somptuoasei “Case Monteoru”, din Calea Victoriei 115, la terasa neutră din spatele Muzeului Literaturii, de pe bulevardul Dacia, rămasă în memoria colectivă drept “La scriitori”. O fi fost vreun gest de frondă, vreun refuz al vechii orânduiri, ceva de genul “hai să dărâmăm statuile”, habar n-am. Eram un tânăr şi spătos jurnalist, abia teleportat din provinice de Adrian Păunescu, credeam că am talent, tânjeam după aerul acela împletit, străbătut de idei şi de metafore, despre care auzisem şi citisem atâtea, în naivitatea mea ştiam că e musai să trăieşti acolo, ca să contezi, să fii “în cărţi”. Aşa se obişnuia, cel puţin până atunci: nu era vorba de vreo cutumă scorţoasă, ci pur şi simplu de o con-vieţuire tandră, generatoare de emulaţie. Nu mă mai recunoşteam de mult în casta artiştilor damnaţi. Trecusem de faza asta. După cum am şi scris, încercam să predic despre poetul-om-normal, “care are familie, care se duce la piaţă, care călătoreşte cu tramvaiul treaz fiind, care se îmbată numai când trebuie, care se simte bine în natură, care se bucură de cascade, care vrea să călătorească, care are frustrările lui că nu poate să călătorească unde şi când îi trece prin minte”. Într-o bună seară, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aşezat într-un colţ retras. “La scriitori”. Voiam să beau în tihnă o cafea şi o bere cu puţinii mei cunoscuţi care pendulau de la o masă la alta. A fost pentru prima şi ultima oară. Nu o să povestesc acum din ce pricini, dar nu am rezistat decât o oră. Ţăranul care eram devenise brusc un car de draci, mă înfuriaseră câteva panarame cărora le-aş fi altoit nişte scaune după cefe, să nu le mai ascult inepţiile paranoice, să mă lase-n plata Domnului. Nu ar fi fost nicio problemă, recidivasem în domeniu de câteva ori, dar, din respect pentru cei câţiva monştri sacri pe care i-am recunoscut în preajmă, m-am ridicat şi am plecat. Un singur ceas de boemă în viaţă mi-a fost de ajuns. Pentru că mă număr printre cei afectaţi, cu puţină vreme în urmă, mi-am exprimat tot aici opinia în legătură cu decizia Finanţelor de a mulge biruri de la cei care trăiesc de pe urma cuvintelor sau artelor. Am spus că mă simt ca şi cum bandiţii mi-au călcat casa şi că executivul actual ar trebui să se numească nu “guvernul Emil Boc” ci “guvernul Hannibal Lecter”: cum îşi permite să-mi dea EL să mănânc din propriul meu creier?! Ce aş fi putut face mai mult cu bietele-mi mijloace, în faţa unei puteri discreţionare? Apoi, am primit şi eu de la vechiul meu prieten Dan Mircea Cipariu scrisoarea de protest intitulată “Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?” şi semnată de câteva sute de personalităţi ale culturii române. Am reflectat asupra textului, fix atâta vreme cât am trăit în boemă. Nu am semnat-o. Şi iată de ce. 1. Nu semnez decât scrisori scrise de mine. 2. Trăim în ţara surzilor şmecheri şi nepăsători. Deci nu cred că “formele legale de protest, atât în plan naţional, cât şi pe plan internaţional” vor avea vreo finalitate. Cât de visător trebuie să fii ca să-ţi închipui că faimoasa Curte Constituţională se va apleca asupra artiştilor cu duioşie, când ziua e atât de scurtă şi trebile politice atât de presante? Oameni buni, dreptatea se împarte doar în lumea drepţilor! În plus, uitaţi-vă câte chestiuni legate de proprietate a rezolvat CEDO în ultimii 20 de ani! Până o să se prindă cum e cu cadastrul şi cu cartea funciară a proprietăţii intelectuale, vă veţi fi primit deja drepturile de autor în locuri cu verdeaţă. 3. “Al doisprezecelea ceas” a trecut de aproape un secol. Cei mai mulţi creatori din România sunt deja “într-o situaţie de faliment social, economic şi social”. Nu din pricină că li s-a redus vreo cotă forfetară, ci din cauza nesimţirii culturale cu care se nasc animalele politice pe malurile Dâmboviţei. Sunt popoare care au avut intuiţia naturală să facă din operele contemporanilor brand de ţară. Şi trăiesc bine. 4. Câţi dintre artiştii noştri, nemulţumiţi că sunt furaţi de către “decidenţi”, vor avea oportunitatea să emigreze, ca să-şi găsească bunăstarea? Bunăoară, piatra brută pe care o lucrez eu este limba română. Vi se pare că pe americani îi interesează să se aşeze spiritual într-o “dezpămângâiere” şi să mă plătească pentru asta? 5. Nu cred că în ţara asta mai există bresle. Şi, cu atât mai puţin, “solidaritate de breaslă”. În general, aici solidaritatea a devenit fie semnul unei naivităţi prosteşti, fie rodul unei manipulări eficiente. Trăim în starea pură a urii. 5. Ca şi atunci, pe terasa de “La scriitori”, cred că singura soluţie prin care artiştii români pot să-şi amelioreze condiţia este să pună mâna pe par. Şi să facă ordine în poiata politică. Fiindcă înseşi ipochimenele puterii sunt cele care cer să li se administreze o “mineriadă culturală”. Nu doar cele de azi, cele dintotdeauna. Şi să-i ferească Dumnezeu să afle cât de greu este pumnul care tocmai a lăsat stiloul sau arcuşul! Sunt copil de la ţară, obişnuit cu bătaia. După ce am primit-o şi am dat-o, am aflat că, uneori, face corecţii fundamentale. Mai ales în vremuri de criză. Deşi, în egală măsură, cred în ceea ce mi-a spus cândva Aurelian Titu Dumitrescu, maestrul meu într-ale stihuirii: “Multe lecţii de viaţă mi-a dat Gheorghe Iova. Pe toate le-am ţinut minte şi toate mi-au folosit. Pe vremea cînd gândeam ca tine - am gândit şi eu destul de mult timp ca tine -, m-a oprit Gheorghe Iova pe stradă şi mi-a spus între patru ochi: <Mă, Titule, lasă lumea aşa cum e! Întăreşte doar binele şi atât>. Am făcut cum a zis el şi a fost mult mai bine. Ca artişti, n-avem dreptul decât să pledăm pentru întărirea puterii noastre sufleteşti, pe care să o dăruim apoi altora”. Aşa e, bătrâne. Doar că nu se mai poate!
