„Pe Boc nu-l înfrică nimeni!”

Premierul Emil Boc este omul sacrificat să fie în mijlocul vâltorii create de recesiune. Recesiune care putea fi evitată sau măcar atenuată dacă anul trecut românii nu se bucurau la o găleată portocalie, o geacă cu trandafiraş, mălai, ulei, chiar 100 de lei.
Pentru că anul trecut, când toate ţările fă­ceau reformele economice pentru a se sal­va, limitau şi cheltuielile publice, se chi­ver­niseau, stopau hemoragiile buge­ta­re, dar şi implementau proiecte pentru re­pornirea motoarelor economiei stimulând investitorii - cei care creează locuri de mun­­că şi plătesc taxe şi impozite la stat -, România era în campanie electorală.
Nici nu se terminaseră localele, europarlamentarele, parlamentarele, că nebunia electorală pentru Cotroceni a paralizat tot ceea ce însemna decizie economică de salvare a ţării. Anul 2009 ar trebui şters din cartea de istorie a României pentru că, deşi actualul guvern încearcă prin metode manipulativ-compulsive să dea vina tot pe cei care au condus ţara acum doi, trei, patru, 15 ani, este clar ca lumina zilei - şi toţi cei neutri afirmă la fel - că am ratat anul trecut, pentru fiecare dintre noi. Orice cetăţean al acestei ţări suferă pentru că anul trecut, vorba domnului Berceanu, „s-a minţit prin omisiune”.
Acum asistăm la un alt paradox: din ce în ce mai mulţi oameni nu au ce şi unde lu­cra, şomajul e în floare, dar autorităţile îi cear­­tă că nu muncesc. Traian Băsescu îi tri­mitea pe sinistraţii care îşi înmormântau ru­dele pierite la inundaţii, rămaşi şi fără ca­se, acte, animalele din bătătură, să se du­că la muncă. Pe o ţărăncuţă mai în vârs­tă o pu­nea să-şi coacă pâine, dacă tot se plânge că nu are bani pentru a o cum­păra. Despre răstitul la alt sinistrat pentru că ac­ceptă să lucreze la negru, ca zilier, de par­că omul era vinovat, nu autorităţile din Ro­mâ­nia, care pun biruri peste biruri asu­pra fir­melor, ne­vo­ite - nu că le-aş scuza, dar as­ta e realita­tea - să plutească în zona gri sau neagră a economiei, ce să mai vorbim?!
Dar cu preşedintele ne-am obişnuit, este un Scorpion tipic: vrea să aibă ultimul cu­vânt, chiar şi când nu are dreptate, şi nu aş dori să contribui la depresia sa politică fiindcă îl contrazic. Deci, domnule preşe­din­te, aveţi dreptate: sinistraţii sunt nişte profitori, nişte mincinoşi şi puturoşi, presa e plină de otravă şi venin - deci un atentat la siguranţa naţională -, mogulii ling sare şi poştesc contracte cu statul - nu cliente­la politică a PDL, prin urmare, sunteţi atacat de nişte ticăloşi.
Domnul Boc însă a fost surpriza săptămâ­nii. După ce, la Galaţi, în vizită de curtoa­zie la sinistraţi, s-a arătat puţin afectat de faptul că a fost primit cu ouă şi roşii în cap, sugerând că face parte din fişa postului să accepţi şi manifestări spontane ale  cetăţenilor nemulţumiţi, joi parcă s-a în­trupat în el spiritul lui Traian Băsescu. Fiind huiduit în timp ce inspecta şoseaua de centură, în prima fază Emil Boc a încercat să-şi menţină în echilibru nervii. După care transformarea s-a produs subit. A pipăit muşchii unui poliţist comunitar, l-a trimis la muncă, pe o doamnă funcţionară a luat-o la rost că nu merge la muncă. Absolut si­derant, pentru că acei oameni exact asta îi reproşau premierului, că vor să munceas­că, dar nu mai au unde, din cauza disponibilizărilor ce urmează a se aplica.
Oricum, momentul cu pipăirea muşchilor băr­bat la bărbat mi se pare epocal. Între­ce cu mult pantofii cu toc daţi sinistraţilor de doamna Udrea sau urcatul ei în şa, cu pantalonii gata să-i pocnească prin părţile esen­ţiale.
Revenind la domnul Boc, acesta a făcut o afirmaţie ce l-ar lăsa perplex pe oricare ce­tăţean al acestei lumi: „Ţara nu poate plăti la infinit oameni care să stea cu muşchii umflaţi şi să fluiere, asta e viaţa!”. Adău­gând tăios: „Pe mine nu mă-nfricaţi! Re­for­ma în ţara asta este necesară!”. Co­rect! Adevărat!
Şi ce-au păzit Boc şi miniştrii lui până a­cum? Au pierdut vremea la sala de forţă şi tot n-au făcut muşchi? Au mimat că lucrează, pe ideea revoluţionară „Mircea, fă-te că lucrezi”?
Cum să-şi permită un prim-ministru al u­nei ţări să se ia de muşchii unui poliţist co­munitar care tocmai asta cerea, să fie lă­sat să muncească, să ne apere cu acei muş­chi! Şi cum să pună mâna pe om, să-l pipăie? Acum, dincolo de gestul scan­­dalos, e şi o parte amuzantă: poate Boc era pur şi simplu invidios pe bietul poliţist comunitar - mai tânăr şi mai musculos decât el. Şi, probabil, mai mintos. Că nici nu e greu...