Ce poet! Ce politician! Ce antrenor sau comentator de fotbal! Nu, doamnelor şi domnilor, românul s-a născut economist! Săptămâna care a trecut a oferit o minunată analogie între vremea schimbătoare de afară şi declaraţiile pe teme economice ale politicienilor.
Cea mai stranie declaraţie i-a aparţinut, cred, lui Andrei Gheorghe, cel repede tre­cător prin funcţia de consilier al ministrului finanţelor pu­blice. Mai şocant decât Dan Bittman acum două săptămâni, Andrei Gheorghe a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că preşedintele Băsescu ar fi, probabil, de acord cu trecerea la cota de impozitare progresivă şi, mai mult decât atât, dacă ar fi să renunţe la Emil Boc, pre­şe­dintele l-ar desemna premier tocmai pe Sebastian Vlădescu! 

Sindromul şefului atotştiutor
Cele de mai sus sunt doar elemente pitoreşti ale unei discuţii în contradictoriu generalizate la nive­lul întregii societăţi. E bine că s-a mărit TVA-ul? E bine că nu s-au mai redus pensiile? Vrem cotă unică sau diferenţiată pe categorii de venit? E bine să se impoziteze pensiile sau nu? Dar drepturile de autor? Cum stăm cu datoriile? Şi ce oare în­seamnă menţinerea de către BNR a dobânzii de referinţă?
Doar simpla enumerare a acestor întrebări, reflectate cam pe toate ca­nalele media, arată două lucruri. Pri­mul este că în România criza econo­mică începe să fie simţită de populaţie abia acum. Al doilea, că Guver­nul a pierdut controlul comuni­ca­ţional. De aici până la cristalizarea convingerii publice că acest guvern nu are soluţii de redresare econo­mică mai e un pas. Un pas foarte, foarte mic!
Desigur, se poate lua în calcul şi varianta că aceste discuţii au fost stimulate deliberat pentru a deten­sio­na societatea şi pentru a revela publi­cului larg şi soluţii mult mai proaste decât cele adoptate prin asu­marea răspunderii. Cred însă că ni­meni nu-şi poate permite o asemenea diversiune, atât timp cåt mesajul principal implicit este cel de confuzie şi nesiguranţă.
Chestiunea de fond este mai puţin de economie, cât de comunicare. Premierul nu are cunoştinţe economice. De altfel, nimeni nu i le cere. Ca şef de guvern trebuie să iei deciziile politice, fundamentarea eco­nomică trebuie să o facă specia­liştii, consilierii guvernamentali şi, bineînţeles, ministerele de resort. La Emil Boc se observă sindromul ,,şe­fului atotştiutor”, o aberaţie comportamentală veche de când lumea.

Modele din lumea animală
Se ştie că unele animale care po­sedă ,,arme” letale au şi semne distinctive care impun respectul celor din jur. Viespile, cu un abdomen văr­gat galben cu negru, îi averti­zea­ză pe cei din jur că poartă un ac foarte veninos. Pe lângă viespi există însă şi nişte muşte inofesive care posedă, mimetic, acelaşi abdomen vărgat care îndepărtează eventualii prădători. În lumea oamenilor este la fel: de multe ori un veşmânt deo­sebit e semnul unei poziţii sociale deosebite şi sunt, fireşte, mulţi inşi care, neavând un statut deosebit, în­cearcă să-şi înşele semenii purtând doar însemnele acelui statut. Aceste semne false de statut sunt uşor de decelat în cazul îmbrăcămintei, po­doabelor sau automobilului. (Sun­tem ţara în care nenumăraţi inşi preferă să economisească banii de să­pun şi deodorant doar pentru a se afişa în faţa vecinilor într-un BMW la mâna a treia).
Acest fenomen se manifestă, mai subtil, în discursul politicienilor. De exemplu, la nivelul cunoştinţelor co­mune, taxele şi impozitele mici sunt un ,,semn” al politicilor de ,,dreap­ta”. ,,Dreapta”, la rândul ei, este, pentru Europa de Est postcomunistă,  un „semn” al corectitudinii politice, progresului şi alinierii la capitalismul occidental. Partidul domnilor Băsescu şi Boc a trecut, după cum se ştie, de la stânga la dreapta peste noapte, fără nicio clipire sau ezitare. Evident, această trecere nu a schimbat nimic din capitalul de inte­li­gen­ţă, de convingeri sau de cunoş­tin­ţe economice al (pe atunci) PD-ului. Fără să aibă ac de viespe, partidul şi-a pus, ca şi musculiţa nevinovată, doar semnul discursiv al dreptei politice.
Emil Boc a dus acest mimetism discursiv pe culmile cele mai înalte (vorba ştim noi cui!). Pus în situaţia de a da explicaţii despre criză, de­spre măsurile de austeritate sau despre cele de relansare, premierul ca­de într-un reflex atavic de autoa­pă­rare. Fiind vorba despre o criză ,,economică”, premierul se simte dator să folosească obsesiv singurul „semn” economic care îi este la îndemână din punct de vedere discursiv: cota unică. Cu alte cuvinte, premierul re­petă ,,sunt viespe, sunt viespe, sunt viespe!”, în pofida realităţii crude. (Şi celelalte partide păcătuiesc prin astfel de mimetisme discursive, dar le vom analiza cu altă ocazie.)
Preşedintele Traian Băsescu fo­lo­seşte şi el acelaşi joc de imagine, dar, trebuie să recunosc, într-un mod mai rafinat. După ce a fost primul care a aruncat bomba reducerii pensiilor şi salariilor, preşedintele a vorbit succesiv despre: greşeala creşterii TVA, ,,cancerul” cheltuielilor buge­tare şi necesitatea impozitării tutu­ror formelor de venit.
Pe discursul preşedintelui se im­pune un comentariu mai aplicat. Pe fond, spre deosebire de premier, pre­şedintele e mai realist, în sensul că pleacă de la date ale realităţii sensibile pentru simţul comun. Mai mult decât atât, preşedintele îşi asumă riscul de a spune lucruri neplăcute, chiar şocante, pentru că foloseşte ace­laşi tip de argumentaţie con­vin­gătoare pentru simţul comun, de ge­nul: ,,de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”, ,,nu te poţi întinde mai mult decât plapuma”, ,,nu poţi să fii şi cu varza unsă şi cu slănina în pod”. În acest punct stau şi forţa, şi slăbiciunea preşedintelui. Forţă, pentru că Traian Băsescu are darul de a vorbi direct, pe limba oamenilor. Slăbiciune, pentru că sistemul economic şi eşafodajul politic pe care se sprijină nu-l ascultă! Şi dacă e să pri­vim în urmă, nimic din ceea ce a promis preşedintele nu a fost dus până la capat. Iar consecinţele de­ci-ziilor sale politice de până acum par a fi sumbre!
Pe formă, preşedintele are, faţă de premier, avantajul schimbării te­melor, la fel ca într-o serie de re-clame la modă. Dacă nu poate influenţa economia, Traian Băsescu mă­car schimbă discursul! Cu alte cu­vinte, preşedintele spune: ,Sunt viespe, ba sunt tigru, ba sunt re­chin!”. Avantajul acestui discurs este că oferă multora iluzia unei evoluţii politice.

Prea puţini economişti
Punctul de inflamare mediatică l-a constituit, săptămâna trecută, interviul dat de ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, unui cotidian central. În interviu, Vlădescu a ava­n­sat ideea unei noi filosofii bugetare, dezideologizate, în care să se revină, eventual, la o impozitare progresivă a veniturilor. Poate că ideile exprimate de ministru ar fi fost receptate mai corect de toată lumea dacă PDL nu ar fi avut o reacţie de pisică electrocutată. Membrii de partid, în principiu neeconomişti, au înţeles doar că renunţarea la ideea de cotă unică este un atac la identitatea
partidului. La rândul lui, premierul s-a simţit obligat să-l mustre pe Vlădescu şi să reitereze fidelitatea Guvernului faţă de cota unică (,,sunt viespe!”).
Bineînţeles că regula impune ca toţi membrii unei anumite echipe să transmită în exterior acelaşi mesaj. Aplicabilitatea acestei reguli este limitată însă de expertiza în domeniu. Guvernatorul Băncii Naţionale, unul dintre puţinii cetăţeni români ale căror experienţă şi expertiză nu sunt (foarte) contestate, spunea re­cent că legile economice nu pot fi încălcate fără riscuri grave.
Din dorinţa de a da cu orice preţ imaginea de fermitate şi de coeren­ţă, Guvernul, cu premierul său în frunte, construieşte o fortăreaţă ideologică pe nisipurile mişcătoare ale economiei în criză. Nu sunt neapă­rat un adversar al cotei unice. Dar obedienţa cu care PDL se aliniază în spatele premierului, iar premierul, la rândul său, nu suflă în faţa pre­şedintelui, mă face să nu am încre­dere în aplicarea ideologică a unei so­luţii, chiar dacă ea, principial, ar putea fi bună.
Nu ştiu dacă domnul Vlădescu este un economist bun sau un eco­no­mist prost. Incontestabil e faptul că e economist! Discuţia pe care a por­nit-o trebuie purtată la acest ni-vel, profesionist, iar soluţiile trebuie să fie pragmatice, şi nu ideologice.