Întoarcerea la raţiune

De o vreme, pe fondul dificultăţilor crea­­te de criza economică, guvernan­ţii noştri au învăţat o nouă aritmetică. Adu­narea şi scăderea au fost distri­bui­te mai ales poporului de rând. În­mul­ţi­rea şi împărţirea au fost rezervate părţii alese a românilor, cunoscută sub numele de alint „clientela”. Dacă adu­na­rea banilor la bugetele publice se face greu, guvernul nostru s-a gân­dit să mai adune nişte procente la TVA, să mai adune ceva fonduri din im­pozitele pe locuinţe, pe automobile şi pe do­bânzi. Dar adu­narea unor re­surse suplimentare rea­le este discu­­tabilă atâta vreme cât Guvernul s-a re­pe­zit să facă şi mari scăderi: de sa­larii, de com­pen­sări la medicamente, de indemnizaţii de şomaj, de sub­ven­ţii la anumite servicii publice de na­tură economică. Din atâtea adunări şi scăderi nu vor rezulta nici mari victorii bugetare, nici şanse de relansare economică.
La înmulţire, lucrurile stau mai bine. S-au înmulţit sumele până la care sunt permise achiziţiile publice prin în­cre­dinţare directă şi nu se mai com­plică viaţa amicilor cu licitaţii pu­blice. Tot cam de aici rezultă şi îm­păr­­ţi­rea. Peste aceste înmulţiri şi îm­păr­ţiri atât de clare şi senine s-au abă­tut însă inun­daţiile. Ce bătaie de cap cu putu­roşii şi inconştienţii care cer acum sprijinul sta­tului pentru a-şi con­strui un aco­pe-riş nou deasupra capului, în locul celui luat de viituri! Bietul Prim-Ales al naţiunii a fost obligat să le spu­nă de la obraz că, dacă nu bine­vo­iesc să contracteze asigurări din salariile şi pen­siile lor ne­simţite, sta­tul român se ve­de obligat să-i trimită la plimbare de acum înainte. Sigur, sta­tul nu are nicio responsabilitate în fap­tul că mult discutata lege cu privire la asigurarea obli­gatorie a locuinţelor nu este încă aplicabilă. Sfântul Duh este de vină!
Urmarea firească, dar nesănătoasă, a acestei noi aritmetici guvernamentale este nervozitatea socială în creştere şi iraţionalitatea indusă firilor mai slabe în privinţa evaluării realităţii. Auzim din ce în ce mai frecvent pe diferiţi bă­­gă­tori de seamă că statul este su­pra­­dimensionat în România. Se reia, cu titlu de adevăr, rătăcirea politicianistă a unui lider care consideră că este re­prezentantul unui stat obez şi că misiu­nea sa esenţială este aceea de a-i aplica o dietă severă. Dar, după cum merg lucrurile, ne pu­tem lesne con­vin­ge că statul român este mai degrabă dezorganizat şi hăituit. Asta reiese din orice evaluare a sa în raport cu aş­teptările con­sti­tu­ţionale ale românilor, în raport cu an­gajamentele europene sau din comparaţiile cu alte state din Uniu­nea Europeană.
Românii se aşteaptă ca statul să fie unul social, că aşa proclamă Consti­tu­ţia României în primul său articol. La confruntarea cu realitatea, statul so­cial îşi cam arată zdrenţele în orica­re parte l-am privi. Prestaţiile so­cia­le bă­neşti abia dacă se adună spre 9% din PIB la noi, în comparaţie cu me­dia europeană de peste 15% din PIB. Să­nătatea românilor este îngrijită cu doar 3% din PIB, dar media europea­nă depăşeşte serios 7% din PIB. Po­li­ticile active de ocupare a forţei de muncă şi şomajul sunt finanţate a­proa­pe imperceptibil la noi. Nici vorbă să ne apropiem de media europeană de 2,5% din PIB. Poveştile cu flexi­cu­ritatea pe piaţa forţei de muncă ră­mân ipocrite poveşti câtă vreme bu­ge­tul ANOFM este doar o câtime din bu­getul instituţiei omologe dane­ze, refe­rinţă în domeniu pentru cei ca­re vor să flexibilizeze legislaţia muncii, dar fără a plăti nimic în contul acestei flexibilităţi. Păi, dacă statul nu are voinţă şi resurse să-şi îndeplinească decent măcar o parte din obligaţiile sale constituţionale şi europene, este iraţional să-l considerăm obez. El este nefunc­ţional. Întoarcerea la ra­ţiune ar putea însă să supere pe toată lumea, căci ar însemna şi externalizarea executării unor funcţii marginale ale sta­tului, dar şi alimentarea bugetelor publice printr-o distribuire mai justă a poverii fiscale. S-ar mo­difica tabla înmulţirii şi împărţirii la Guvern, nu? Şi ne-ar trebui un guvern raţional. Altul, adică.