În proiectul de modificare a legii privind statutul magistraţilor, elaborat de Ministerul Justiţiei, nu se precizează în mod expres în sarcina cui cade răspunderea încheierii asigu­rării pentru erori judiciare şi nici în ce condiţii se va încheia respectiva poliţă, aceste detalii urmând a fi stabilite ulterior, prin hotărâre de guvern. Pe de altă parte, nu este sigur că introducerea obligativităţii unei astfel de asigurări este utilă pentru societate în ansamblul ei, existând riscul ca această protecţie prin asigurare oferită magistraţilor mai degrabă să încurajeze decât să combată disfuncţionalităţile
din sistemul de justiţie.
Judecătorii şi procurorii ar putea fi obligaţi să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru erori judiciare săvâr­şi­te din gravă neglijenţă, având în ve­dere riscurile profesiei, potrivit unei propuneri a Ministerului Justiţiei (MJ) de modificare şi completare a Legii 303/2004 privind statutul ju­de­c­­ătorilor şi procurorilor.

Protecţie şi pentru magistraţi, şi pentru cetăţeni
Astfel, proiectul respectiv introduce, după articolul 77 al legii, un nou articol, articolul 77 indice 1, ca­re prevede că, „pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, judecătorii şi procurorii încheie o asigurare de răspundere civilă pentru erori judiciare săvârşite din gra­vă neglijenţă, în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului”. Arti­co­lul anterior, 77, se referă la faptul că judecătorii şi procurorii, în funcţie sau pensionari, au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva amenin­ţă­ri­lor, violen­ţe­lor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau bu-nurile lor.
În aprilie 2009, Consiliul Supe­rior al Magistraturii (CSM) transmitea Ministerului Justiţiei o pro­pu­nere similară, legată de instituirea de obligaţii ale statului privind asi­gurarea pentru răspundere civilă a magistraţilor.
Acelaşi lucru era propus, în 2008, de organizaţia Transparency Inter­na­tional: poliţe de asigurare care să acopere plata daunelor câştigate de cetăţenii justiţiabili ca urmare a pre­judiciilor cauzate de sentinţe judiciare dovedite ca fiind greşite. Primele de asigurare ar fi urmat să fie achitate prin crearea unui fond alimentat din colectarea a 1% din salariile tuturor magistraţilor români. „1% din salariu nu este un capăt de ţară, însă poate constitui o primă pentru o asigurare consistentă, care să aco­pere erorile pentru care, dacă ar fi tras la răspundere, un magistrat - poate onest - ar putea să fie distrus din punct de vedere financiar. (...) Nu este corect ca statul român să plă­tească, din bugetul în care se adună bani de la toţi românii, despăgubiri pentru erorile magistraţilor”, afirma atunci Transparency International.

Sursă de hazard moral?
Trebuie pusă întrebarea dacă este bine să oferi respectiva asigurare şi dacă ea aduce o contribuţie po­zitivă la bunăstarea societăţii, a co­mentat, pentru SFin, Mihai Lucanu, Underwriting Manager al asi­guratorului QBE Romania. „De exemplu, dacă am asigura amenzile şi penalităţile, practic i-am încuraja pe cei care încalcă legea, prin faptul că sancţiunea pe care aceştia trebuie să o sufere pentru a fi motivaţi să se corecteze este redistribuită, prin mecanismul asigurării, către ceilalţi membri ai societăţii. E ca şi cum un om comite o crimă şi fiecare cetă­ţean al ţării face o zi de închisoare, în loc să facă criminalul 20 de ani”, spune Lucanu.
Acesta a adăugat că din proiectul de lege al Ministerului Justiţiei re­ie­se că ar urma să fie protejaţi prin asi­gurare magistraţii vinovaţi de neglijenţe grave în administrarea actului de justiţie, nu cei care comit erori „scu­zabile”. „În domeniul privat se mer­ge pe ideea de eroare neinten­ţio­nată. Dacă un croitor de la ţară face haine care se rup când te apleci, pro­babil că nu va mai primi comenzi şi va trebui să se gândească la o me­se­rie care implică mai puţine riscuri, să facă saci de cartofi. Dar dacă face o pălărie intenţionat şi lasă o gaură în vârf pe unde intră apa, probabil că va fi nevoit să se mute din satul respectiv”, a exemplificat specialistul QBE Romania. „Această propu­nere vine să combată anumite pro­bleme, deşi poate că prevenirea lor ar putea duce la un rezultat mai de dorit pentru societate”, conchide Lucanu.

Cum se evaluează riscul de „neglijenţă gravă”?
Managerul QBE mai spune că, pentru evaluarea riscurilor asumate pe o astfel de poliţă de răspundere civilă pentru magistraţi şi, implicit, pentru stabilirea tarifului de primă, indicatorii cei mai relevanţi ar fi spe­cificul activităţii, adi­că tipul de in­stanţă unde activează magistratul asigurat şi categoriile de cauze în care este implicat, pre­gă­tirea, expe­rien­­ţa magistratului, sistemul de asigurare şi control al calităţii acti­vităţii instanţei respective (care este mecanismul de luare a deciziilor, câţi magistraţi parti­ci-pă la formularea ei etc.), precum şi istoricul reclamaţiilor înregistrate la adresa magistratului care vrea să încheie asigurarea.
„Cât priveşte limita de despă­gu­bire pentru care se va încheia asigurarea, ea ar trebui, în principiu, să fie suficientă pentru a acoperi prejudiciile maxime care s-ar putea înre­gistra, plus o marjă de siguranţă. De exemplu, dacă la o instanţă se judecă doar procese pentru sume de până la un milion de euro, probabil aceasta ar fi cea mai indicată sumă pentru limita pe eveniment. Însă această su­mă ar putea ajunge, să spunem, şi la 10 milioane de euro, în cazul in­stan­ţelor superioare sau pentru unele litigii din sfera economică. În a­cest caz, un asigurator trebuie să-şi asu­me respectiva expunere la un preţ pe care un magistrat să şi-l poată permite”, a explicat Mihai Lucanu.
Potrivit acestuia, singurele variabile pe care le poate controla asiguratorul, având în vedere că va trebui cumpărată şi reasigurare, sunt ni­ve­lul franşizei şi acoperirea oferită prin condiţiile de asigurare, al doilea aspect afectând direct eficienţa me­canismului asigurării. „Dacă un asigurat doreşte o acoperire mai largă, aceasta se va găsi la un anumit preţ, mai ridicat. Dacă vrea un preţ mai mic, probabil că mecanismul cererii şi ofertei îl va ajuta să-şi satisfacă nevoia, însă cu un produs de asigurare cu caracteristici inferioare. Dacă limita de despăgubire va fi stabilită prin hotărâre de Guvern, pro­ba­bil că se vor găsi suficienţi asiguratori care să şi-o asume”, mai afirmă reprezentantul QBE.

Devine mai uşor să dai statul în judecată
Încă din 2008, SFin atrăgea aten­ţia că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cetăţenii care se consideră prejudiciaţi de o sentinţă judecăto­rească trebuie să dea statul în judecată şi apoi să aştepte ca o anchetă inter­nă a justiţiei să decidă dacă ma­gistratul în cauză a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, stabi­lind eventuala răspundere penală sau disciplinară a acestuia. Asta fi­indcă legea prevede că, „pentru re­pa­rarea prejudiciului, persoana vă­tămată se poate îndrepta cu acţiu­ne numai împotriva statului, repre­zentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor”. Mai mult, legea stipu­lea­ză că „statul se poate îndrepta cu acţiune în despăgubiri împotriva ma­gistratului care cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a produs eroa­rea judiciară cauzatoare de prejudi­cii” doar „după ce prejudiciul a fost acoperit de stat“.
În expunerea de motive a proiectului de modificare a statutului ma­gistraţilor, Ministerul Justiţiei arată că legislaţia actuală „condiţionează, în mod nejustificat, exercitarea ac­ţiu­nii în regres împotriva statului pentru repararea prejudiciului sufe­rit ca urmare a săvârşirii unei erori judiciare în alte procese decât cele penale, de stabilirea, în prealabil, a răspunderii disciplinare sau, după caz, a răspunderii penale a judecă­to­ru­lui sau procurorului care a să­vâr­şit eroarea judiciară”.
În consecinţă, proiectul îşi pro­pune „să asigure posibilitatea efectivă a justiţiabilului de a solicita des­pă­gubiri statului în situaţia în care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea unei erori judiciare, fără ca dreptul la despăgubiri să fie condiţionat de stabilirea prealabilă a vinovăţiei ju­decătorului sau procurorului în producerea prejudiciului”. Potrivit pro­iectului, acţiunea introdusă de cei ca­re se consideră vătămaţi de ma­gis­traţi va fi scutită de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar.

România, pe „podiumul” despăgubirilor CEDO
România ocupă locul 2 între statele semnatare ale Convenţiei Europene a Drep­turilor Omului, într-un clasament în funcţie de valoarea totală a daunelor mate­riale acordate în urma proceselor pierdute la CEDO anul trecut, statul român fiind obligat, în 2009, să plătească aproape 12 milioane de euro. Potrivit unui raport privind activitatea CEDO în 2009, statul român trebuie să plătească, în urma condamnărilor rămase definitive la CEDO în 2009, un total de 11.911.000 de euro, fiind depăşit la acest capitol doar de Republica Moldova, cu obligaţii de plată de 14.219.000 de euro.
Suma care se regăseşte în documentul citat cuprinde sumele la plata cărora sta­tul a fost obligat ca atare, precum şi valoarea în bani a bunurilor pe care România a fost obligată să le plătească în natură. Suma totală a despăgubirilor la plata cărora statele semnatare ale Convenţiei au fost condamnate în 2009 se ridică, potrivit raportului, la 53.600.785 de euro.
Conform PNL, care citează un răspuns al ministrului finanţelor, Sebastian Vlă­descu, la o interpelare a partidului, în 2009 şi în perioada scursă de la începutul lui 2010, România a fost nevoită să achite 20 de milioane de euro în cuantumul despăgubirilor impuse de CEDO. Bani care, potrivit sursei citate, se adaugă la suma de 15 milioane de euro, reprezentând valoarea totală a despăgubirilor la care instanţa europeană a obligat statul român în perioada 2005-2008.