Săptămâna trecută nu m-am uitat deloc la televizor. Ştiţi şi dumneavoastră de ce: pentru că eram sigur c-am să fiu pus să plâng pentru o vedetă dispărută de mult, care a decis să dispară recent.
Înainte ca „Libertatea” să ia rândurile astea drept un semn de lipsă de respect pentru valorile patriei (cum am mai păţit cu alte celebrităţi pe care le-am trimis să se opereze în ţară), vreau să vă spun că am mare înţelegere pentru oamenii pe care i-au iubit masele. Mao, Stalin, Che Guevara, Jon Bon Jovi şi Steeve McQueen, toţi au o chestie în comun: cândva, în viaţa lor, o mulţime emoţionată i-a aclamat, iubit, ba chiar s-a culcat cu poza lor sub pernă, toate astea în mod sincer şi fără constrângere. Ok, poate că Stalin a trişat puţin, dar bunica mi-a spus c-au fost oameni care plângeau pe stradă la moartea lui, în 1953. Deci, se poate, chiar dacă eşti naşpa.
Dar despre altceva vreau să vă vorbesc. Despre instinctul celebrităţii, boala protagonismului, sindromul scenei şi-al sticlei, cea mai grea boală umană fără tratament.
E o afecţiune veche. Lupii care vânează în haite au vedeta lor: lupul alfa, şeful de haită. Omul primitiv şi-a avut şi el şeful de trib, şi, pentru că televizorul nu era încă inventat, l-a înzestrat cu trei rânduri de medalioane de scoici, ca lumea să nu-şi mai ia ochii de la el. Au venit apoi faraonii, cei care au brevetat celebritatea post-mortem, apoi sculptorii, care s-au descurcat cu mult mai puţină piatră, pictorii, scriitorii şi, în cele din urmă, martori ai progresului neaşteptat al umanităţii, membrii Brigadei Diverse în acţiune (îl iubesc şi-acum pe Dem Rădulescu!). Toţi aceşti cetăţeni au reuşit cumva să se infiltreze în mintea celor din jurul lor, s-o domine şi s-o folosească. De la trei arginţi pentru o statuetă bună în Antichitate şi până la maşina moca pentru trei cântece pe toate radiourile în ziua de azi, reţeta e aceeaşi: vinde ceva cu numele tău pe el. Asta a făcut şi Mădălina Manole. Însă puţin. Prea puţin pentru ea.
Acum ştiţi cum se alintă celebrităţile: „dom’le, nu mai suport, vreau să mă retrag într-un loc liniştit, m-am săturat de paparazzi, vreau să fiu un anonim” şi aşa mai departe. E doar o glumă, pentru că boala asta dă dependenţă: nu mai poţi trăi fără a te vedea în ochii celorlalţi. Dar ce zic eu: nu doar că nu te mai poţi vedea, nici măcar nu mai exişti! Tu devii extensia imaginii tale publice. Eşti doar un container în care ceilalţi îşi aruncă frustrările, speranţele, visele naive şi, dincolo de toate, nevoia de a fi dominaţi. E o povară grea, dar plăcută la drum, ca un rucsac plin cu merinde. Şi, la fel ca alpiniştii, faptul că atâţia îţi pun atâtea lucruri în spate nu face decât să te ajute să urci mai repede şi mai departe.
Problema apare când rucsacul ăsta se goleşte. Câteodată se întâmplă brusc. Alteori nu-ţi dai seama cum se uşurează. În toate cazurile, te trezeşti într-o bună zi că tu, cel care te defineai prin ceilalţi, nu mai exişti. Nu mai exişti pentru că nu te mai urmează nimeni. Şi nu, nu poţi să te întorci în mulţime: celebritatea o fi trecătoare, dar doar în conştiinţa publică. Cel care a fost măcar vreodată celebru nu se mai poate întoarce la anonimat tocmai pentru că acel personaj, omul de dinainte, nu mai există. Ce mai e de făcut? Ce-a făcut Mădălina Manole e probabil cea mai decentă soluţie.
Şi totuşi, promiteam la început câteva sfaturi: cum să renunţi la celebritate? E simplu: întâi numără lunile. Când sunt 12 de când n-ai mai fost în lumină, apucă-te de altceva. Orice, de la goblen la organizări de nunţi. Aruncă pozele. Închide site-ul. Uită-ţi fanii. Fă-ţi operaţie estetică. Şi nu te mai gândi niciodată că unii reuşesc un come-back. Nu-i adevărat: nu ei, ci publicul se răzgândeşte. Iar asta nu poţi controla ori mişca din loc prin forţe proprii.
Se zice că o ţară nu poate avea mai mult de 10-15 vedete mari în mintea colectivă, în acelaşi timp. Ce se fac restul? E un business aici, dar nu pentru cine te aştepţi. Iar cu criza asta, zău dacă nu m-aş face psiholog. Am deja un client, la mine acasă!
