Popoare, ce-ţi mai plac înmormântările!

Titlul de vădită inspiraţie tabloidiană este în deplină concordanţă cu apetenţa spre morbid a mass-media şi a poporului. De fiecare dată când moare vreo persoană cât de cât mai cunoscută, dispare orice alt subiect de pe agenda publică, iar ziarele şi televiziunile îşi umplu cu gene­rozitate spaţiile cu dezbateri, relatări şi poveşti despre iubitul răposat. Cu cât decesul este mai violent şi mai controversat, cu atât lacrimile artificiale sunt mai mari, iar zâmbetul oamenilor de vânzări mai lătăreţ. S-a întâmplat în cazul lui Marian Cozma, s-a întâmplat cu Michael Jackson şi s-a întâmplat din nou cu Mădălina Manole. O ştire cum sunt atâtea în paginile de anunţuri mortuare ajunge să ocupe atenţia unei întregi naţiuni timp de zile întregi, fie din lipsa altor subiecte, fie pentru că vreun bolnav mintal a decis în singurătatea camerei sale de şef că asta vrea poporul să afle.
Până nu de mult, singurii îndreptăţiţi să-şi frece mâinile a câştig la moartea unui om erau autopsierul, îmbălsămătorul, fabricantul de coşciuge, popa şi cioclii.
Dar, se pare, lucrurile nu aveau cum să rămână aşa, câtă vreme oamenii au ajuns ca, prin intermediul mass-media, să aibă din ce în ce mai puţin propriile lor bucurii, propriile lor vieţi şi propriile lor morţi. Căci propriile lor gânduri au încetat de multă vreme să mai existe, fiind înlocuite cu bălmăjelile semidocte ale analiştilor de toate felurile şi toate culorile.
Lipsa minimei decenţe în faţa morţii, autopsiile live şi tonele de paparazzi care se strecoară pe sub coşciuge ca să prindă un unghi mai bun au contaminat naţiuni întregi, făcându-le să renunţe la bunul-simţ tradiţional. Zilele trecute am văzut la televizor un grup de fete care se pozau lângă sicriul Mădălinei Manole, încercând să facă astfel încât în poză să se vadă atât ele, cât şi răposata, într-un unghi care să le avantajeze pe toate. Dacă aş fi de un populism feroce, aş spune că poporul este atât de lovit de criza economică, încât nu mai are din ce trăi şi se hrăneşte din cadavre. Dar nu este aşa. Bucuria frizând sadismul de care dă dovadă omul simplu este rezultatul dorinţei de a ieşi din anonimat a persoanelor mai mult sau mai puţin pu­blice. Toţi cei care au văzut o victimă de la cel mult 5 metri îşi dau cu părerea, au opinii şi vorbesc despre marea pierdere a celei mai apropiate persoane. Goliţi de trăiri proprii, oamenii simpli şi reporterii de teren îşi umplu golurile din viaţă cu imagini de la ceremonii funerare la care se duc îmbrăcaţi cu cele mai bune haine de clubbing. În necrologul lor va scrie, cu siguranţă: „A avut mari realizări. A fost la înmormântarea lui Gică Petrescu, la Dinică, la Manole, la Iordache şi aşa mai departe. Înmormântările i-au împlinit viaţa şi, iată, acum a murit şi el/ea.”. Prea târziu, dacă-mi permiteţi o opinie.