La Muzeul Naţional de Artă Con­tem­porană (Palatul Parlamen­tului, intra­rea dinspre 13 septembrie) a fost deschisă, până pe 18 iulie, expoziţia de BioArtă „MatériO. Inspiré par la nature”, a unui grup de artişti fran­cezi. Iniţiativa a fost inspirată şi rea­lizată cu sprijinul Institutului Francez. Expoziţia este interesantă  nu atât prin tema pe care o propune (natura - sursă inepuizabilă de cunoaştere, natura - cea mai redutabilă industrie etc.), cât prin întrebările pe care le ridică faţă de condiţia artei însăşi: ce este, de fapt, un obiect de artă? Mai sunt de actualitate pictura, sculptura, gravura etc., adică tot ce ne-am obişnuit să considerăm ca fiind formă de expresie artistică?
Expoziţia cuprinde o colecţie de peste 50 de materiale ca­re „dezbat”, prin conceptul aranjării, despre imitaţie, despre frontiera dintre natural şi ar­tificial, despre biomimetism. Expo­na­tele sunt, de fapt, nişte borcane de sticlă, în care se află eşantioane de ţesut viu şi de ţesut artificial, creat de om prin imitaţie, totul aşezat pe o imensă masă de laborator, alcătuită din plăci de faianţă. Suprafaţa mesei este „mâzgălită” cu fel de fel de de­se­ne care completează „discursul” ex­plicativ al obiectelor, ca şi micile e­cra­ne LSD pe care se derulează ima­gini ajutătoare. De fapt, în acele capsule de sticlă se află „propuneri” de materiale ale viitorului, propuneri făcute de artişti.

Infogena lui Joe Davis
Apariţia bioartei ca formă de artă conceptuală pune în discuţie o pro­blemă care nu s-a manifestat nicio­da­­tă atât de îngrijorător pe teritoriul artei: moralitatea creaţiei. În sensul în care vorbim noi acum despre bi­oartă, aceasta îşi află începuturile în anii ’80 şi înfloreşte la sfârşitul ani­lor ’90. În esenţă, bioarta este o for­mă de artă contemporană care folo­seşte ca suport principal materia vie. Deşi este definită ca formă de artă, ea este mai degrabă un curent sau o mişcare artistică nouă, care a pă­truns în aproape toate domeniile bio­logiei actuale, de la artă transge­ni­că, grefe umane, culturi de ţesuturi vii, sinteză de secvenţe ADN şi până la tehnici de vizualizare pro­ve­ni­te direct din biologia moleculară. Toate animalele sau plantele modificate prin selecţie artificială şi pe criterii estetice pot oricând căpăta sta­tut de bioartă.
Părintele bioartei americane este considerat Joe Davis. Acesta a reuşit, în urmă cu 20 de ani, să-i convingă pe biologii de la Şcoala de Medicină de la Harvard şi Berkeley, California, să-l înveţe cum se sintetizează ADN-ul şi cum se pot insera genomuri în bacterii vii. Joe Davis a reuşit să cree­ze „infogena” - o genă care poate con­ţine cuvinte şi sensuri traduse de maşinării umane.

Iepurele fluorescent şi caviarul uman
Un alt exemplu de bioartă este „GFP Bunny”, iepurele verde fluorescent al bioartistului Eduardo Kac, realizat în 2000 şi prezentat pentru prima dată la Avignon, în Franţa. Acest iepure era rezultatul unor ma­ni­pulări transgenice, prin care o ge-nă, provenită de la o meduză bioluminescentă, era colată la genomul unui iepure. Subtextul „creaţiei ar­tis­tice” era următorul: un iepure, da­că rămâne vizibil şi nu se poate as­cun­de, trebuie adoptat şi integrat în structura socială. El atrage, chipu­ri­le, atenţia că inventivitatea umană la­să urme vizibile şi creează o nouă natură, pe care trebuie să şi-o asume.
Există şi exemple de-a dreptul gro­teşti. Bioartista Chris Conant a pus în vânzare ceea ce ea a denumit „Caviar Chrissy” - propriile ei ovule, obţinute prin intervenţii chirurgica­le repetate şi prin injecţii cu hor­moni, pentru supraovulare. A dorit, în fe­lul acesta, să protesteze faţă de do­natorii de spermă şi ovule fertile, su­gerând că, de fapt, avem de-a face cu noi forme de prostituţie şi cu o brutală exploatare biologică.

Sebastian Szekely: „Această expoziţie nu mă convinge”
Bioarta nu se bucură de o mare po­pularitate printre artiştii români şi cunoscătorii fenomenului artistic, cel puţin la nivelul de exprimare al expoziţiei amintite. Sebastian Sze­kely, de pildă (curatorul galeriei şi ca­s­ei de licitaţii Quadro, din Cluj), spu­ne foarte clar: „Această expoziţie nu mă convinge. Nu pot să spun mai mult în momentul de faţă decât că relaţia artă-ştiinţă-natură poate fi u­na foarte creativă şi generoasă, dacă arta găseşte instrumentele sale spe­ci­fice de expresie, pentru a deveni ceea ce de fapt o defineşte ca artă. Da­că expoziţia îşi propune să fie una didactică, despre raportul dintre na­tură, ştiinţă şi design, cred că ar trebui să aibă o exprimare mai clară şi de impact, renunţând la tentaţia de­co­rativului şi designului, din care re­zultă un mesaj pseudo-ştiinţific. În rest, calitatea «lucrărilor» nu mi se pare de un asemenea calibru încât să motiveze o dezbatere de amploare despre artă”.

Daniel Bălănescu: „Exprimările mi se par mai primitive decåt cele din peşterile rupestre”
Pictorul Daniel Bălănescu, vor­bind despre bioartă în general, spu­ne că joaca omului de-a Dumnezeu i se pare veche de când lumea. „De­mer­surile artiştilor în direcţia asta se manifestă în funcţie de rezultatele cercetărilor legate de esenţa materiei vii. E clar, până în acest moment, că nu s-a ajuns decât la nivelul susci­tării de discuţii. Până la urmă, cred că se conturează un nou domeniu, dar nu-l văd legat de artă. Pentru că, din ce am văzut până acum, ex­pri­mările mi se par mai primitive decât cele din peşterile rupestre. Poate, cu timpul, o să avem surprize”.
Criticul de artă Ruxandra Garo­fea­nu e de părere că „...prea târziu am ajuns să ne punem problema dacă asemenea experimente pot fi in­cluse în zona de referinţă a artei. Acum trebuie să suportăm conse­cinţele, în numele ideii de libertate a expresiei”.

Pavel Şuşară: „Bioarta este o intrare frauduloasă pe teritoriul ştiinţei şi cercetării”
Pavel Şuşară este cât se poate de categoric, ba chiar vehement: „Res­ping categoric orice formă de imixtiune a omului în zona creaţiei di­vi­ne, indiferent de domeniul pe care se desfăşoară această imixtiune. În artă cu atât mai mult. Bioarta este o intrare frauduloasă şi imorală pe te­ri­toriul ştiinţei şi cercetării. Nu are da­tele creaţiei artistice, dar nici ale do­meniului ştiinţific, pe care îl mi­mează. Pe de altă parte, nu poţi pro­testa împotriva crimei făcând o cri­mă. Am să dau următorul exemplu: pentru a protesta împotriva uciderii animalelor, un individ din Guate­ma­la a lăsat un câine să rabde de foa­me şi de sete, sub ochii oamenilor, până când acesta a murit. Acest show protestatar e grotesc. E mai inuman decât luptele dintre gladiatori. În altă ordine de idei, este vorba - şi aici nu mă refer la bioartă, ci şi la toate celelalte forme de expresie aşa-zis modernistă - există o tendinţă gră­bită, pe care eu nu o agreez, spre atitudinea reactivă, imediată, în de­fa­voa­rea expresiei artistice. Majo­ri­ta­tea show-urilor vizuale, fie ele happe­ning, performance sau instalaţie, sunt atitudini, reacţii, dar nu nea­pă­rat forme de artă”.

Adina Romanescu: „Artiştii s-au plictisit. Au devenit oameni deştiinţă”
Adina Romanescu, o tânără pictoriţă (fostă studentă a lui Henry Ma­vrodin), încearcă să se detaşeze cu umor de excesele artei con­tem­pora­ne, chiar dacă acestea aparţin gene­ra­ţiei sale: „Cine să se mai ocu­pe, în mileniul al treilea, de raporturi de formă şi culoare, cine mai are timp să mediteze la o altă di­mensiune a fiinţei, cum făcea Baba? Cine mai despică drama în mii de fâşii, chinuind paleta? Nu mai e timp de introspecţie, ne distrăm doar, ce naiba!... Să nu credeţi cum­va că artiştii minunatei lumi noi nu ştiu să facă un studiu în cărbune sau că nu stă­pâ­nesc regulile compo­ziţiei plastice. Ei ştiu, au toate acestea la degetul mic, dar s-au plictisit. Au devenit oameni de ştiinţă. Ber­nini vorbea cu îngerii, Rembrandt îşi di­seca lucid chipul răvăşit de viaţă, iar noi manipulăm animalele transgenice. Dacă arta este regăsire şi balsam pentru suflet, astăzi doar living tissue şi arta calculatoarelor mai pot răspunde cerin­ţe­lor. Astfel, omul de rând va scăpa de complexe şi se va simţi pe val în domeniul artei”.