Deşi a fost prezent în lumea li­terară multă vreme, Florin Toma este acum, la 57 de ani, împliniţi, au­torul a numai două romane, din­tre care primul a apărut în 2005. Un „desantist 83” atipic aşa­dar, care nu s-a grăbit cu publica­rea, fiind pro­babil ultimul frec­ven­tator al Ce­naclului Junimea al lui Croh­mălniceanu care a debutat ca ro­man­cier. Dacă nu a făcut-o, mărcile genera­ţiei ’80 în proză sunt vizibile, poate chiar prea vizi­bile în scrisul lui Florin Toma din acest al doilea roman „Oraşul jumătăţilor de înger”, Cartea Românească. Asta dă cititorului iniţiat o senzaţie de confort, pentru că ştie „de unde să-l ia” pe autor, dar şi de disconfort pentru că totuşi, să recunoaştem, optzecismul cano­nic datează. Să notăm aşadar în beneficiul lui Florin Toma cultura literară bogată la care face numeroase trimiteri, stilul alert, uşu­rin­ţa de a schimba tehnicile narative, inventivitatea, dar şi supunerea la modele, ultima ba­za­tă pe o vastă bibliogra­fie. Lui Florin Toma nimic din ce-i livresc nu-i e străin, aceasta fiind principala caracte­ristică a generaţiei sa­le. Problematica roma­nului „Oraşul jumă­tă­ţilor de înger” este una cunoscută şi recu­nos­cută. Avem o distopie care acum 25 de ani ar fi stârnit, dacă ar fi trecut de cenzură, ho­hote de râs şi un uriaş succes de casă. Mă în­treb chiar dacă, măcar parţial, cartea nu a fost scrisă în comunism. Şi, evident, împotriva lui. În „Oraşul ju­mă­tă­ţi­lor de înger” avem o societate „prefectă”, un stat care terorizează ce­tăţenii cu zâmbetul pe buze, le ucide personalitatea, îi înre­gimen­tează obligându-i chiar la vesti­men­­ta­ţie uniformă, pe categorii de vârstă. Fericirea este obligatorie, castele sunt im­penetrabile. Totul e teoretic permis, în afară de ceea ce este „dău­nător”, şi e clar că are cine să fixe­ze limitele dăună­to­rului. Atmo­sfera, nu mai puţin terifiantă, e agrementată cu un imens gro­tesc de inspiraţie pur româ­nească. Ono­mas­tica hilară a personajelor (Firicel Kron­ştain, Matache von Torquato etc.) şi de­numi­rile nu mai puţin co­mice ale instituţiilor (Şcoa­la de Menaj şi Caractere, Consorţiul Na­ţio­nal al liniştii Publice, Şcoala Populară de Vorbire şi Agi­taţie, Liceul de Fete Surde) intră în această categorie. Personajele compun şi recită versuri a căror sursă parodiată este limpede pen­tru cititor: Mândria noastră nu-i deloc secretă/şi-i cânt de poezie şi de libertate/Să ne lovim duşmanii-n demnitate/şi pa­cea să coboare pe planetă. Cum ziceam, Flo­rin Toma e inventiv şi bun cunoscător al ma­te­rialului care-l inspiră şi al tehnicilor prozei. Întrebarea - şi de la ea insatisfacţia - ce se ri­dică din paginile romanului este: la ce bun? La ce mai foloseşte acum, după 20 de ani o pa­ro­die meşteşugită, deghizată abil a socie­tăţii groteşti-totalitare? Când documentele şi măr­tu­riile au spus aproape totul de-a dreptul, ce rost mai are o asemenea parabolă dis­topică? La ce bun coafarea atât de complexă, de ar­tis­tică, de muncită, efortul de a inventa o lu­me care să vorbească, prin reflexie în oglin­dă, despre o realitate ce poate fi spusă şi a fost expusă de-a dreptul? Acesta este neajunsul romanului scris (sau doar publicat acum) de Florin Toma, adică 21 de ani prea târziu. Pă­cat de mintea şi calităţile prozatorului exerci­ta­te cu un prea mic efect final. Totul s-a în­cheiat de mult pe această linie şi iarba creşte ironică între traversele ei.