Am urmărit intervenţiile de săptămâna trecută ale lui Traian Băsescu (la RRA şi la TVR) cu un amestec de lehamite şi enervare greu de separat, amplificat de contextul crizei economice, al inundaţiilor şi al curbei de sacrificiu adoptate de Guvern. Mai mult ca niciodată, prestaţia preşedintelui mi s-a părut neconvingătoare, artificială şi lipsită de onestitate şi transparenţă. (Cea mai gogonată afirmaţie fiind justificarea amânării vizitelor în localităţile afectate de inundaţii din cauza promulgării Codurilor de procedură civilă şi penală.).
Voi încerca totuşi să mă obiectivez. In­ter­venţiile preşedinte­lui pot fi analizate pe două planuri: planul formal, de comunicare, care include strategia de poziţionare şi elementul tactic în raport cu adversarii politici, şi planul de fond, preponderent economic, prin care Traian Bă­sescu introduce în agenda me­dia şi mai ales în agenda politică o nouă temă de dezbatere. Voi începe cu această primă latură a analizei.

Statul (minimal) sunt eu!
De la anunţarea primelor propuneri de măsuri de austeritate, după discuţia cu delegaţia FMI, acesta este primul moment în care un reprezentant de marcă al Puterii enun­ţă o justificare a respectivelor decizii în termeni de politică publică şi/sau doctrinară. Aş face aici două scurte observaţii colaterale. Prima, că tot Guvernul şi tot PDL-ul, inclusiv persoane cu o incontestabilă pregătire teoretică precum Cristian Preda sau Sever Voinescu, nu au reuşit să emi­tă o astfel de fundamentare po­­litică de la preluarea pute­rii până acum. Prin urmare, de­geaba cere dl preşedinte promovarea unor figuri noi, dacă de fiecare dată tot domnia sa ia caimacul! A doua observa­ţie este că, fiind făcute post factum, justificările respecti­ve nu sunt convingătoare, chiar dacă, în sine, decurg din nişte fapte şi evoluţii reale.
Punctul forte al discursului prezidenţial a fost econo­micul. Mai precis, Traian Bă-sescu a subliniat că marile pro­bleme ale bugetului sunt cheltuielile salariale şi siste­mul de pensii. Aceste cheltuieli, consumând aproape ju­mă­tate din veniturile bugeta­re, nu lasă bani suficienţi pentru investiţii şi, prin urmare, reduc, de la an la an, şansele intrării României pe cercul virtuos al dezvoltării.
În principiu, ceea ce a spus preşedintele e adevărat. Dar preşedintele nu a spus totul. Iar minciuna prin omisiune e chiar mai periculoasă decât minciuna pur şi simplu. Mai aplicat, în ceea ce pri­veşte cheltuielile cu „funcţio­nă­rimea”, Traian Băsescu are şi n-are dreptate. Are dreptate pentru că, raportat la PIB, vo­lumul acestor cheltuieli este excesiv. Nu are dreptate pentru că, pe de-o parte, raportat la numărul locuitorilor şi la structura economiei, procentul funcţionarilor din Româ­nia este mai mic decât în ma­joritatea ţărilor europene. Deci nu numărul funcţiona­ri-lor e problema, ci distribu­ţia acestora în diversele sectoare de activitate. Pe de altă parte, Traian Băsescu nu a suflat o vor­bă despre veniturile buge­tare. Cheltuielile cu aparatul funcţionăresc nu pot fi excesive sau insuficiente decât dacă le raportăm la eficienţa sistemului economic în an­sam­blu. Fireşte, în acest mo­ment, soluţia provizorie este reducerea acestor cheltuieli. Dar, dacă nu se găsesc şi mo­da­lităţi de a creşte veniturile la buget, ne vom vedea în si­tuaţia ca la fiecare şase luni să mai dăm afară câte un eşalon de bugetari şi tot aşa până când singurul bugetar al ţării va rămâne preşedintele.
În ceea ce priveşte siste­mul public de pensii, Traian Băsescu amestecă, din nou, ju­mătăţi de adevăr cu jumă­tăţi de fals. Da, este adevărat că sistemele publice de pensii (în România, dar şi în alte ţări europene) suferă, principial, din cauza modelului socio-economic existent în perioada când au fost ele gândite, mai precis în prima jumătate a secolului XX. Modelul societăţii industriale de atunci presupunea, pe de-o parte, un stat-naţiune puternic, care îşi controla propria monedă şi care avea, de asemenea, un bun control asupra agenţilor economici privaţi. Pe de altă parte, la acea vreme, modelul demografic al statelor euro­pe­ne era încă cel clasic, în care populaţia creştea cu o rată care permitea nu numai înlo­cuirea populaţiei active care se pensiona, ci şi intrarea în câmpul muncii a unui surplus de forţă de muncă. În Ro­mânia, acest model s-a perpe­tuat şi chiar s-a accentuat pâ­nă în 1990. Modificarea dramatică din ultimii 20 de ani a sporului natural, a structurii economice, dar şi a comportamentului de consum au dus la situaţia de azi, în care popu­laţia României consumă mai mult decât produce.

Un scenariu de groază
Ceea ce nu spune însă Tra­ian Băsescu este că: 1. po­porul şi, implicit, pensionarii nu au nicio vină, responsabi­li­tatea fiind a clasei politice care a îmbrăţişat cu entuziasm capitalismul fără să aver­ti­zeze că acest sistem are şi dezavantaje şi 2. înainte de a reforma siste­mul public de pensii, trebuie definit clar şi în urma unei dezbateri publice locul şi rolul statului ca agent economic şi investitor pentru următorii 20-30 de ani.
Nu vreau să-i fac preşedintelui un proces de intenţie. Dar, dincolo de aceste omi­siuni, scenariul care se de­crip­­tea­ză este următorul: „Po­li­­ticile de dreapta înseamnă dominaţia capitalului, a ren­tei şi a marilor companii trans­naţionale asupra pro­duc­ţiei, a muncii şi a statului naţional. Prin urmare, statul român a privatizat sau a distrus propriile unităţi econo­mi­ce, a restrâns şi va restrân­ge cât mai mult serviciile de bază şi acum caută, prin re­formarea sistemului public de pensii, să scape de această bombă cu ceas. Perspectiva e ca toţi cetăţenii să activeze în mediul privat, să aibă pensii private, asigurări private, edu­caţie privată, servicii de să­nătate private, companii de pază private, cartiere private, drumuri private etc. Adică ideea extrem-liberală a statului minimal.”
Judecând fără emoţie, un asemenea scenariu nu e nea­părat negativ, mai ales dacă îi acordăm prezumţia unei func­­ţionări corecte şi eficien­te, caracteristică pentru capitalismul occidental. Proble­ma însă, la care au ajuns chiar so­cietăţile occidentale, este că un asemenea sistem distruge comunităţile tradi­ţio­nale şi înlocuieşte loialită­ţile faţă de familie (în sens larg), etnie şi re­ligie cu loialitatea abstractă fa­ţă de compa­nie şi contul ban­car. Şi, pentru că în Româ­nia capitalul este deficitar, iar acolo unde se află e legat de persoane, şi nu de întreprin­deri viabile, corolarul scena­riu­­lui este că măsurile de dreap­ta propo­vă­duite de Tra­ian Băsescu vor duce către în­stră­inarea cetăţenilor faţă de stat.
Cele descrise mai sus sunt un scenariu cu o probabilitate relativ mică de a de­veni realitate. Mulţi alţi factori, în principal socio-cultu­rali, intervin în viaţa unei na­ţi­uni. Tocmai de aceea, a­ceastă idee de fond prezentă în intervenţia preşe­dintelui este neconvingătoare şi pare o găselniţă care justifică post factum nişte măsuri de austeritate improvizate.

Cea mai bună apărare e atacul
Cam aşa se rezumă planul comunicaţional al ieşirilor preşedintelui de săptămâna trecută. Ca gen proxim avem diversiunea. Ca diferenţă specifică, avem perseverarea pe tema sensibilă şi doar secundar lansarea unei alte teme (im­pozitarea tuturor venitu­rilor - care va fi tocată mărunt de presă cel puţin două luni!).
Din punctul de vedere al comunicării şi poziţionării faţă de adversarii politici, pre­şedintele a acţionat corect. Tra­ian Băsescu ştie că nici PSD, nici PNL nu sunt pre­gătite să preia puterea. Şi nu atât ca intenţie de moment, cât din punctul de vedere al „resurselor umane”. Guver­nul viitor, indiferent că va fi un guvern restructurat pe baza actualei majorităţi parlamentare sau un guvern rezultat în urma unor alegeri (normale sau anticipate), va trebui să fie, înainte de toate, un guvern al unor figuri credibile. Ca acţiuni, va avea o marjă îngustă de manevră. Practic, va trebui să respecte acordurile convenite cu Uniu­nea Europeană şi să limiteze corupţia la nivel înalt. Ches­tiunea esenţială va fi însă capacitatea de a menţine spe­ranţele populaţiei.
Traian Băsescu a acţionat ca şeful de facto al acestui Gu­vern, a făcut o demonstraţie de forţă şi a expediat Opozi­ţia, patronatele şi sindicatele cu atributele „iresponsabili” şi „obraznici”. Pe scurt, preşe­dintele mizează în continuare pe dictatură în faţa propriului partid şi pe demonizarea tu­turor celor care nu-i cântă în strună. Recunoaşterea faptului că măsurile de austeritate au costuri politice uriaşe ara­tă siguranţa lui Traian Băses­cu în faţa unei naţiuni confu­ze şi preocupate doar de ziua de mâine. Deocamdată, solu­ţia politică a preşedintelui nu are adversar. Opoziţia nu reu­şeşte să contureze, din punct de vedere politic, o idee care să constituie alternativa la autoritarismul şefului statului. Asta nu înseamnă că în 2012 lumea va vota cu PDL doar pentru că Traian Băses­cu va mai fi încă doi ani la Cotroceni. Preşedintele ştie acest lucru, iar faptul că a continuat să-l susţină pe Emil Boc arată că mesajul transmis este: „Viitorul şef al PDL va fi cel pe care îl voi hotărî eu”.