Împrumuturile obţinute în 1996, de peste 1,4 miliarde de dolari, au contribuit efectiv la consolidarea rezervelor internaţionale ale statului în valute convertibile. În aceste condiţii, anul 1996 a fost încheiat cu o rezervă de 2,1 miliarde de dolari, incluzând aurul. Era cea mai mare rezervă de după 1989, fapt ce conferea un plus de credibilitate procesului de stabilizare a cursului monedei naţionale. Şi, totodată, s-a format o bază pentru serviciul datoriei externe, ce avea să se situeze în următorii ani la niveluri de peste un miliard de dolari anual: rate şi dobânzi scadente.
În 1995, ţara noastră a reintrat pe pieţele de capital, angajând împrumuturi directe sau sindicalizate. Începând din 1996 s-a trecut şi la emisiuni de titluri financiare. Avea România nevoie de împrumuturi externe? Răspunsul este categoric afirmativ. Fără finanţare externă nu existau şanse reale de redresare economică.
Devenise limpede că, până când România avea să ajungă la un surplus normal al balanţei comerciale, constrângerea valutară putea fi înlăturată numai printr-o finanţare externă substanţială, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate, bine dirijată spre ramuri eficiente, generatoare de export. O astfel de finanţare externă presupunea, în condiţiile date, o diversificare rezonabilă a surselor. Iată şi motivele.
1. Principalul motiv e legat de decompresia importurilor după deceniul 1980-1989, când s-a făcut plata datoriilor externe ale ţării. Dar şi de nevoile fireşti de retehnologizare şi aprovizionare cu energie şi materii prime. În aceste condiţii, balanţa plăţilor externe ale României tindea să fie deficitară (chiar şi atunci când exporturile au crescut semnificativ, ca în anul 1995), ceea ce diminua eficienţa eforturilor de constituire a rezervelor valutare ale statului şi de stabilizare a cursului leului.
2. Nevoia de împrumuturi externe a fost argumentată în felul următor: până când România va ajunge la un surplus normal al balanţei comerciale, constrângerea valutară poate fi uşurată printr-o finanţare externă substanţială, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate şi bine dirijată spre ramuri eficiente, generatoare de export; o astfel de finanţare externă presupune, în condiţiile date, o diversificare rezonabilă a surselor în aşa fel încât dependenţa faţă de FMI, Banca Mondială, BERD şi alte instituţii financiare interguvernamentale să scadă pe măsură ce sporesc investiţiile externe şi creşte ponderea împrumuturilor de pe pieţele private de capital.
3. Timp de decenii, România a fost absentă de pe pieţele de capital. Abia în 1995 ţării noastre i-au fost redeschise uşile pe aceste pieţe. Abilitată potrivit Legii nr. 118/4 decembrie 1995 să efectueze împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru consolidarea rezervelor valutare ale statului, Banca Naţională a României a contractat în 1996 împrumuturi sindicalizate, a efectuat plasamente private şi emisiuni publice de obligaţiuni.
4. Legea 118 din 4 decembrie 1995 a oferit cadrul juridic de bază pentru acţiunile Băncii Naţionale în vederea aplicării strategiei generale de asigurare a finanţării externe. Ţinând cont de limitele posibilităţilor de acces la creditarea oficială, din sursele instituţiilor financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială, UE ş.a.), Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a hotărât trecerea la un proces complex de diversificare a surselor de finanţare externă. În acest sens, a fost elaborată o strategie de accedere la capitaluri private, care furnizau peste 80% din resursele financiare mondiale.
5. Încă din 1995, România a reintrat pe pieţele de capital, angajând împrumuturi directe sau sindicalizate. Începând din 1996 s-a trecut şi la emisiuni de titluri financiare. Acordul de la Londra, din 16 octombrie, a constituit ultimul act, din 1996, al împrumuturilor angajate de BNR, în numele statului român, pe pieţele de capital.
6. Într-o primă etapă, concomitent cu efectuarea unor împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, Banca Naţională a României a solicitat şi a obţinut evaluarea riscului de ţară („rating”) de la marile agenţii specializate din America, Europa şi Japonia, ceea ce în practica internaţională reprezintă o precondiţie pentru emisiuni publice de obligaţiuni. Aceste evaluări aveau să faciliteze accesul pe pieţele internaţionale de capital nu numai pentru instituţiile reprezentând statul român (Ministerul Finanţelor sau Banca Naţională), dar şi pentru băncile comerciale, regiile autonome şi societăţile comerciale româneşti, de stat sau private. De asemenea, rating-ul a fost precondiţia necesară pentru accesul la piaţa internaţională a obligaţiunilor, una dintre cele mai importante surse de finanţare externă.
7. În acest scop, Banca Naţională a solicitat de la firmele americane Moody’s şi Standard & Poor’s, de la firma europeană IBCA şi de la firma japoneză JCRA (Japan Credit Rating Agency) evaluări de risc de ţară. Echipele de analişti ale firmelor menţionate au folosit atât documentaţia proprie, cât şi cea pusă la dispoziţie de autorităţile române, au efectuat vizite la Bucureşti, unde au discutat cu responsabilii economici şi politici, ajungând în final la puncte de vedere proprii.
