Neobişnuit poet acest Emi­lian Galaicu-Păun! Ştiu că fiecare poet e neobişnuit, unic etc. To­tuşi, în cazul lui, ciudăţeniile sunt mai multe şi mai mari, efortul cititorului de a-l descifra este sub­stan­ţial, deşi, la un anumit nivel, poezia sa poate „trece rampa” într-un recital la pri­ma audiţie.
Emilian Galaicu-Păun, şi în acest recent volum, „Arme grăitoare”, Editura Cartier, este spectaculos, artificios, contraface totul şi loveşte în acelaşi timp mai multe ţinte ca un pistolar care do­boa­ră si­multan doi inamici cu pistoalele din am­be­le mâini. Poetul prac­tică decis bi­va­lenţa, trivalenţa... n-va­len­ţa frazei. Nu me­reu, dar foarte adesea poemele sunt am­ple, cu versuri lungi şi ele, care aglomerea­ză ima­gini, sensuri di­vergente, citate, ima­gini sur­­prin­zătoare: ziua albă cât ai căp­tuşi-n interior un sicriu şi-ar rămâne de-o palmă, chiar anecdote (precum cea cu moar­tea care bate la uşă şi destinatarul răsuflă uşu­rat că nu-i meliţia).
Fiecare fragment este mustitor de ingeniozitate. Unui mort poliţiştii îi desenează conturul pe asfalt ca pe o literă necunoscută, cu creta cât încă e cald. Poezia, me­ta­forizează Galaicu-Păun, e un scrânciob (tip basculă, înţelegem noi) la un capăt ea pie­lea, la altul oasele. Ea oscilează vertical în­tre cer-suire şi cer-josire.
Iar dragostea, ehei: love is... când excavat pătratul cel mare nu are colţuri, un cub de pământ ne­gru (al meu) dat de-a dura se rostogoleşte sincron cu un cub negru (al tău) de pământ. Dialo­guri, de­scrieri, me­ta­fore largi, frag­mente dintre cele mai tranzitive se aglo­merează în poezia lui ca o mul­ţi­me în­ghe­suită la o adunare populară la ca­re stau academicieni lân­gă gu­no­ieri şi nababi îndesaţi în cer­şe­tori, toţi cerând acelaşi lucru.
Poezia lui Emilian Galaicu-Păun poate seduce atât prin fluxul stăvilit şi nestatornic ca albie al discursului, cât şi prin eternul mecanism al şaradei: ce-a vrut ăsta să zică? Un fel de transă, poate provocată de un metru de vodcă la cub, dar sigur o pu­ternică iluzie a salvării prin poezie îl mână înainte pe textier ca un suflu de bombă. Complexitatea metaforei, fiecare enunţ are numeroase co­nexiuni posibile, se arată une­ori conver­gen­tă într-un vers grav: şi atunci, ca o um­bră a trupului ei de sabat, peste corpul de literă cade duminica mare. Armele grăi­toare ale lui Emilian Galaicu-Păun sunt cele din heraldică, sunt adică emblemele nobiliare ce vorbesc în imagini despre istoria neamului cavalerului. Ele pot fi aproximate grafic, după mine, sub for­ma plastică a unei fecioare tăiate cu o lamă pe conturul Prutului, părţile fiind apoi cusute cu sârmă ghimpată şi răstignite pe o cruce de os. Ei, ce ziceţi?