“Scrierea creatoare”, un semn de viaţă

“Din şcoala asta au ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat!” Este o celebră frază rostită prin anii ’50 de Mihail Sadoveanu, pe atunci director al Uniunii Scriitorilor, în legătură cu rostul existenţei “Şcolii de literatură <Mihai Eminescu>”, o bandă rulantă pe care se inventau “noii scriitori”, fideli doctrinei comuniste. Pe fond, o serie de “trompete” semidocte care, sub ferma îndrumare a “organelor de partid”, erau dispuse să emită “texte literare revoluţionare”, ridicătoare în slăvi ale “realizărilor măreţe” cu care se fălea noul regim politic. Dacă nu traversai acest “incubator ideologic”, nu puteai accede la statutul de scriitor “cu patalama”. Un compromis pe care nu-l puteau evita nici scriitorii veritabili, spre a nu deveni nişte exilaţi în propria ţară. La ei se refera Sadoveanu, sugerând că numai artiştii adevăraţi, care au fost nevoiţi să treacă prin respectivele cursuri de “măiestrie literară”, au  rămas pe mai departe scriitori de valoare, deci şcoala cu pricina nu e decât o inutilă aberaţie. Vorbele lui mi-au trecut prin cap după ce am aflat de prin ziare că, la Universitatea de Vest din Timişoara, Catedra de limba engleză promovează singurul master de “Creative writing” (“Scriere creatoare”) din România, parte a unui mai complex proiect iniţiat de Consiliul Britanic în Slovacia, care are drept scop introducerea dimensiunii creative în predarea limbii engleze în Europa de Est. Acest master se adresează viitorilor scriitori, profesori şi editori şi conţine cursuri de literatură contemporană în limbile română şi engleză, de redactare şi de publicare, ateliere de poezie, proză şi scenariu de film, “creative writing” ca soluţie de predare inedită a limbilor străine. Gândul că, practic, nu este vorba de fapt decât de o nouă faţă a “Şcolii de literatură” staliniste, reclădită pe baza unor şmecherii contemporane, mi-a amintit de poziţia luată cândva de Sadoveanu. Din ignoranţă, desigur, şi din cauza izolării la care, pentru mai multe motive, acum 20 de ani m-am supus voluntar, renunţând aproape cu desăvârşire să mai frecventez boema şi cercurile literare dâmboviţene. Aprofundând aspectul, mi-am dat seama că, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai întâi, conceptul, relativ recent, se bucură de un mare succes în mediile academice de afară. Apoi, iniţiativa bănăţenilor îl ridică la rangul de curs universitar, dar se suprapune peste o emulaţie anterioară despre care nu aveam habar. Despre “Scrierea creatoare” Alexandru Muşina predă, de aproape două decenii, la Universitatea din Braşov. Tot acolo susţin ateliere Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu şi Mihai Ignat. La Mănăstirea Râşca, de lângă Suceava, doi tineri poeţi, Adrian Urmanov (autor al unui controversat “manifest al poeziei utilitariste”) şi Andrei Penciuc, un fost economist şi un fost avocat, deveniţi între timp Părintele Serafim şi Părintele David, merg pe urmele Ninei Vasile şi organizează periodic nişte stagii care au căpătat autoritate şi tind să devină tradiţie. În Capitală, activează în acest sens Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu şi Romaniţa Constantinescu. La Cluj - Augustin Pop şi Ruxandra Cesereanu. La Târgu Mureş - Alina Cadariu. La Timişoara - Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Lucian P. Petrescu. Sezizând potenţialul acestor ateliere, Editura “Vinea”, condusă de Nicolae Ţone, a prins să publice volumele de debut rezultate dintr-însele. Tehnologii ale scrierii, scrierea pentru ecran şi pentru scenă, experimente pe textele proprii ori pe cele ale unor poeţi sau prozatori consacraţi, nopţi albe dedicate exclusiv scrisului, construirea unei poezii pornind de la muzică sau de la un desen, proiecţii de filme, texte dialogice sau de grup, recitări, dezbateri îndelungi, seminarii depre managementul proiectelor culturale sau despre tehnicile compoziţionale în spaţiile tridimensionale, poeme improvizate în direct. Din recluziunea mea, credeam că, din nefericire, această fervoare spirituală a dispărut de mult. Deopotrivă, mă emoţionează şi mă bucură că nu am avut dreptate. Într-o eră a pragmatismului rece, a mancurtizării prin computer şi prin corporatism, aceste ateliere sunt semne de viaţă, care arată că oamenii nu renunţă să-şi contemple lăuntrurile şi că sunt dispuşi să se re-creeze continuu acolo, să-şi descătuşeze expresia. Dacă punem la socoteală şi faptul că, prin conceptul “creative writing”, o asociaţie precum “Erudio”, condusă de Liviu Papadima, încearcă să-i înveţe cum să scrie pe angajaţii sau managerii de top ai marilor companii, chestiunea devine de-a dreptul interesantă. Fiindcă s-ar putea transforma într-o alternativă de supravieţuire pecuniară pentru scriitorii profesionişti. Melanj între cenaclu, turneu de lectură, tabără de creaţie şi colocviu, “scrierea creatoare” ar putea să mai mişte câte ceva în cultura agonică a acestei ţări. Îndrăznesc să sper că şi absentul Minister al Culturii va deschide un ochi asupra fenomenului şi-i va întinde o mână.