Sub impactul evoluţiilor majore din ultima perioadă, tot mai multe state acordă schimbărilor climatice importanţa unei noi mize strategice, pregătind securizarea nevoilor lor ecologice primare şi protecţia teritoriului naţional.
Astfel, la 1 februarie 2010, ca la fiecare patru ani, Pentagonul a publicat lista pericolelor care ameninţă SUA. Pentru prima dată schimbarea climatică a fost menţionată ca o ameninţare potenţială, precum erau deja terorismul nuclear, pandemiile şi atacurile biologice. Cu un an înainte, în 2009, autorităţile de la Beijing au cerut Universităţii Naţionale de Apărare să analizeze problematica ecoclimatică, instituind, totodată, în cadrul forţelor armate, un comitet de experţi însărcinat cu studierea consecinţelor încălzirii globale asupra misiunilor lor. La rândul lor, francezii, englezii, germanii sau belgienii acordă o atenţie sporită acestui subiect. În fine, să mai notăm preocupările NATO, care prind conturul unei strategii comune nord-atlantice.
La nivel mondial, prin rezoluţia din 1 iunie 2009, intitulată „Schimbările climatice şi eventualele lor repercusiuni asupra securităţii”, şi Adunarea Generală a ONU a introdus această temă în cadrul problematicii securităţii internaţionale. Cu doi ani înainte, respectiv la 17 aprilie 2007, Consiliul de Securitate a organizat o amplă dezbatere pe tema „Energie, securitate şi climă” în care se relevase faptul că variaţiile climatice constituie un risc pentru securitatea mondială. Subiectul a primit critici severe din partea Grupului celor 77 (ţările nealiniate), care se teme ca nu cumva, pe această cale, să se introducă în practica şi teoria relaţiilor internaţionale conceptul de „ingerinţă ecoclimatică” şi posibilitatea folosirii lui abuzive.
Desigur, noua temă strategică nu vine pe un teren gol; dimpotrivă, ea reprezintă o continuare a unui început şi un punct de plecare pentru alte etape ale unui proces evident. Într-adevăr, conceptul de „securitate environmentală”, cristalizat în anii 1990, a declanşat un demers care se dezvoltă viguros de „înverzire” a securităţii - naţionale şi mondiale -, de afirmare a unor noţiuni noi, precum „conflicte (războaie) ecologice”, diplomaţia mediului, apărute şi dezvoltate sub presiunea realităţilor. Insecuritatea environmentală (generată de fenomene precum creşterea nivelului mărilor, seceta, deşertificarea etc.) este considerată ca deosebit de dificil de caracterizat, mai ales că se desfăşoară deopotrivă la nivel local, naţional, regional şi mondial şi va fi, contrar insecurităţii militare, o ameninţare fără duşmani!
Aşadar, pe frontul ecoclimatic, marile puteri se pregătesc cu prioritate pentru o dublă luptă: pe de o parte, securizarea nevoilor primare (de apă, energie, terenuri), iar pe de altă parte, protejarea teritoriului lor (conflicte interstatale pentru acces la resurse, deplasări de populaţie). Din această perspectivă ne întrebăm dacă nu a venit timpul ca şi în Strategia de apărare naţională a României problematica ecoclimatică să ocupe un loc consistent. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, cel puţin din punctul de vedere al fenomenelor meteorologice extreme, schimbările climatice îşi afirmă din plin prezenţa şi în ţara noastră.
