Un record fusese bătut în 1996: cea mai mare emisiune de obligaţiuni din istoria ţării. Locul de lansare: piaţa japoneză de capital. Tot în 1996 aveau să fie lansate euro-obligaţiunile. Potul: 150 de milioane de dolari. Erau şanse ca, în final, sumele strânse din „turul european” să se ridice la un sfert de miliard de dolari. Pe ce miza BNR?
Turul japonez, din mai, desfăşurat sub aripa ocrotitoare a companiei „Nomura”, a dovedit că BNR a câştigat partida. Gest pe care l-a repetat şi în turul european, aici „Nomura” fiind înlo-cuită de „Merrill Lynch International”.
Încă din momentul zero (prezentarea prospectului la Bucureşti, în faţa investitorilor străini din România), s-a pus accent pe potenţialul de eficienţă al economiei noastre. Precizez: nu pe eficienţa economică a ţării noastre, ci pe faptul că România inspira încredere că poate obţine eficienţă în economie. Un interesant experiment, pe un eşantion de 120 de întreprinderi, a dezvelit doar un colţ al acestui filon. S-a văzut că dacă sunt date la o parte câteva obstacole (personalul supraponderal, supracapacităţile de producţie - multe nefolosite sau folosite anapoda -, structurile aberante şi costurile supraîncărcate), în timp ce se adaugă un plus de spirit gospodăresc, o mai bună organizare şi un management inteligent, datoriile scad, încasările cresc, productivitatea câştigă procente. Rezultatul: un salt rapid în afara zonei de nerentabilitate. Ceea ce arăta că, în pragul unui nou mileniu, România avea şansa prosperităţii.
Prezentul nu era tocmai o garanţie. Populaţia ţării suferea din cauza unei economii bolnave. Analiştii interni, cei din mediile neguvernamentale, criticau deciziile ce întârziau reformele, sugrumarea pieţelor, risipa capitalului. Şi iată că, pe marile pieţe ale lumii, BNR a convins investitorii să-i împrumute sute de milioane de dolari mizând pe viitor.
O miză a fost şi PIB-ul, indicator care atunci - ca şi acum - ţinea întreaga lume cu răsuflarea tăiată. O oglindă în care guvernele, patronatele, managerii, se priveau atunci - cum se privesc şi acum - pentru a afla răspunsul la o întrebare esenţială: o economie merge înainte, stă pe loc sau dă înapoi?
Emisiunile de obligaţiuni, pe care BNR le lansase atunci în străinătate, se bazau în bună parte şi pe un PIB care purta semnul plus. Ce le spunea acest fapt analiştilor străini? Că aveam o economie dinamică. Şi că ritmul în care se produceau valorile adăugate (diferenţa între ceea ce se consuma în producţia naţională de bunuri şi servicii şi valoarea finală a acestei producţii) creştea de la un an la altul. Pentru ei, era de-ajuns atunci ca să capete încredere într-o astfel de garanţie.
Populaţia însă nu trăia nici cu ritmuri şi nici cu producţii medii. Ceea ce ne durea pe noi, aici, în România, era faptul că acest dinamism ne costa scump. O analiză a PIB-ului scotea în evidenţă răni care sângerau. Sectorul serviciilor era încă extrem de slab reprezentat între factorii cu aport substanţial la realizarea valorilor adăugate. Cele mai multe dintre întreprinderile industriale continuau să opereze cu costuri pe care piaţa nu le recunoştea. Dar le impuneau bazându-se pe poziţiile lor monopoliste. Subvenţiile guvernamentale căutau cu insistenţă industria, ajungeau şi în agricultura de stat, dar ocoleau producătorii privaţi. De fapt, ocoleau sectorul privat din economie. Deşi, în totalul PIB-ului, ponderea acestui sector era deja de 45 la sută.
PIB-ul nostru, din nefericire, era expresia unei activităţi economice extensive. Pentru a produce mai mult, consumam şi mai mult: forţă de muncă, bani, maşini, cu deosebire importuri de materii prime şi resurse energetice. Nu existau soluţii pentru a determina economia să acţioneze intensiv. Să producă mai multe valori adăugate consumând mai puţină forţă de muncă, mai puţini bani, mai puţine importuri de materii prime şi resurse energetice, dar mai multă, mult mai multă inteligenţă. Avântul în direcţia economiei de piaţă ne dădea speranţă nouă, dădea însă speranţă partenerilor ţării noastre că exista şansa ieşirii din capcana ineficienţei. Pe această speranţă miza şi Banca Naţională.
BNR s-a avântat în 1996 pe marile pieţe de capital de la Atlantic până în Extremul Orient. Unii analişti au considerat binemeritat acest efort „de a strânge” valută. Alţii, în schimb, acuzau BNR că a îndatorat statul.
Care era adevărul? Timp de 15 ani, porţile pieţelor de capital au fost închise pentru România. BNR a reuşit să le redeschidă în 1995. Atunci, cu deosebire, au fost obţinute rezultate notabile în angajarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase. Mă refer la cele două emisiuni de obligaţiuni „Samurai”, pe piaţa japoneză, la euro-obligaţiuni şi la împrumuturile sindicalizate. Către sfârşitul anului 1996, la Londra, BNR a semnat cel de-al patrulea împrumut sindicalizat, pentru care s-a constituit un consorţiu de peste 40 de bănci.
Aşadar, banii erau împrumutaţi în condiţii avantajoase. Să judecăm. În primul rând, termene mai lungi. Primele împrumuturi au fost angajate pe 12 şi pe 18 luni. Apoi, au fost încheiate contracte pe cinci ani. Unele contracte, mai ales cele pentru proiecte de infrastructură, au fost încheiate pe 17 ani sau pe 20 de ani. În acelaşi timp, de la un împrumut la altul au fost obţinute dobânzi mai mici.
A îndatorat statul? E adevărat, BNR a angajat aceste împrumuturi în numele statului. În acelaşi timp însă, le-a făcut în folosul statului. De ce? În 1996, România trebuia să ramburseze 1 miliard de dolari din datoria sa externă. Ar fi fost împovărător dacă aceşti bani, în condiţiile grele de atunci, ar fi fost scoşi de la rosturile lor productive, pentru a se acoperi rambursarea datoriei externe. Şi aşa nu era prea multă valută în ţară. Ei bine, eforturile Băncii Naţionale au scutit statul de un gest disperat: acela de a „rupe” o parte din valuta destinată economiei, pentru a-şi onora obligaţiile externe. BNR a onorat aceste obligaţii fără ca economia să resimtă un şoc.
