Politica distrugerii

Circulă în lume multe ipoteze şi teorii despre rădăcinile şi cauzele crizei glo­bale, unele mai raţionale, altele mai fanteziste. Dar cea mai toxică şi periculoasă teorie este aceea care indică statul social drept cauză principală a crizei şi ţintă a distrugerii necesare. De teama unei mari depresiuni, unele gu­verne aleg să sprijine piaţa creditării şi să permită majorarea deficitelor publi­ce în vederea unei reveniri economice. Guvernele care se tem de neîncrede­rea pieţelor în statele cu datorii mari aleg să reducă deficitele bugetare şi să-şi echilibreze bugetele cu orice preţ. Încă nu ştim care este calea corectă spre ie­şi­rea din belea, dar istoria ne-a demonstrat că sacrificarea intereselor fundamentale de viaţă decentă ale popoa­re­lor se încheie pe fronturile de luptă.
Deocamdată vedem că guvernul ro­mân se foloseşte de criza economică pentru a pune în operă un proiect ideologic pur: instalarea unui stat cât mai liberal cu putinţă, visul liberalilor cla­sici încă de la începuturile secolului trecut, vis imposibil de împlinit în ţările cu socie­tăţi civile mature şi militante. Da­că analizăm reducerile draconice ale unor bugete publice, observăm că pro­iectul ideologic al distrugerii statului so­cial este mai important pentru gu­vernanţii noştri decât proiectul sal­vă­rii din criză. Căci aşezarea poverii crizei doar pe umerii categoriilor so­cia­le cu venituri modeste este politică. Pen­tru reu­şita acestui proiect nu este ocolită nicio ar­mă din arsenalul politic: ma­nipu­­larea, minciuna, învrăjbirea.
Totul a început cu cota unică, visul de decenii al dreptei radicale americane, niciodată ajuns realitate la ei, dar pus în operă în câteva state mai mici de prin Europa. Să fie întâmplător că exact aceste state sunt mai dur lovite de criză? Nu, cota unică de impozitare ac­ţionează ca un accelerator al deze­chilibrelor în economie şi în societate. Iar când criza s-a instalat, guvernanţii au început să caute nişte vinovaţi conve­nabili: pensionarii, bugetarii, asis­taţii so­cial, bolnavii, persoanele cu handicap.
Pe fondul unei blânde ignoranţe a pu­blicului în privinţa politicilor sociale, şi-a făcut loc discursul prezidenţial şi gu­vernamental care spune că statul social este obez în România şi striveşte iniţiativa privată, sau că fiscalitatea este împovărătoare. Ce mai contează adevărul, când minciuna este atât de seducătoare prin simplitate? Cine mai este dispus să înţeleagă că din toate taxele, impozitele şi contribuţiile obli­gatorii se strâng mai puţin de 30% din PIB, cel mai puţin din toată Europa? Cine vrea să mai audă că dintr-un bu­get public atât de mic se rezervă contractelor de achiziţii publice mai mult de 8% din PIB, când statele europene dezvoltate nu depăşesc 4% din PIB, chiar dacă bugetele lor se apropie de 50% din PIB? Vrea cineva să înţeleagă că bugetele sociale ale statelor euro­pene depăşesc 25% din PIB, în vreme ce la noi abia dacă ating 12% din PIB? Pricep mercenarii distrugerii că nu sunt promotorii statului liberal, ci ai decă­derii României?
Entuziasmul tâmp cu care unii salută reducerea salariilor, pensiilor, aloca­ţii­lor sociale ne demonstrează că arhi­tec­ţii experimentului ideologic desfă­şu­rat în România îşi cunosc aliaţii: lenea in­telectuală, conformismul de lacheu, lip­sa de gândire prospectivă, pauza de decenţă umană. Complicii distrugerii - lăcomia, egoismul, ignoranţa şi prostia fudulă - se căznesc să ne convingă că problemele complexe ale unei societăţi complicate se rezolvă prin soluţii simple: taxe cât mai mici, pensii cât mai mici, salarii cât mai mici. Dar în scurt timp vom vedea că statul minimal este o catastrofă mai mare decât criza economică. Mult mai mare. Statul minimal va obliga la emigrare alte milioane de tineri şi va băga în mormânt, înainte de vreme, zeci de mii de bătrâni şi bolnavi.
Câteva luni, ostilităţile dintre guvernanţi şi guvernaţi vor fi doar verbale, câtă vreme supravieţuirea va mai fi posibilă. Avem un scurt răgaz pentru recuperarea lucidităţii. Apoi...