O nenorocire nu vine niciodată singură

Oropsiţii Moldovei sunt puşi din nou la grea încercare şi anul acesta. Puhoaiele de apă căzute din cer s-au revărsat pe frumoasele plaiuri, distrugând totul în cale. Zeci de morţi, sute de case distruse, pagube ce se apropie de suta de milioane de euro. De mult, de prea mult timp se repetă acest scena­riu horror, al inundaţiilor transformate în potop. Cu siguranţă, la peste 160 de litri pe metrul pătrat, cantitate de apă măsurată şi confirmată oficial, e foarte greu să mai faci ceva. În ciuda oricăror amenajări hidrotehnice, a intervenţiei umane şi tehnologice pe cursul apelor, cantităţile de apă au fost cu siguranţă mult prea mari. Cei năpăstuiţi stârnesc o milă uriaşă, o compasiune pe care o simte pro­ba­bil fiecare român când vede imaginile apocaliptice la televizor.
Un personaj care locuieşte în Suceviţa, una dintre bijuteriile turistice ale Bucovinei, îmi povestea un fapt important. Atâta timp cât s-a aflat sub dominaţie austriacă, şi populaţia de origine germană era dominantă şi influentă în zonă, casele n-au fost afectate de inundaţii. „Se pot vedea şi acum ur­mele vechilor case construite de germani. Sunt în locuri protejate, puhoaiele nu au năvălit niciodată peste ele. Marile necazuri s-au întâmplat în ultimii 60 de ani, când comuniştii au venit şi au creat noi amplasamente, fără nicio gândire.” Ăsta e un fapt ştiut. Comuniştii aveau creier mic şi braţe de oţel.
Infrastructura sătească, acolo unde ea a fost mo­dificată din proiectele originale, a fost expusă grav. Mulţi au dorit case pe malul apei, că-i mai frumos. Alţii s-au aşezat de-a valma acolo unde autorităţile ultimilor zeci de ani au decis că trebuie construită „o lume nouă”. Fără să ştie sau poate conştienţi în mod mioritic, foarte mulţi oameni s-au aşezat în dru­mul apelor. Care, înfuriate peste măsură în ul­ti­mii ani, se răzbună.
Povestea aceasta nefericită a creării unor aşeză­minte colective în calea apelor are un corespondent. Acela al traversării satelor şi comunelor ro­mâneşti de mult hulitele drumuri naţionale. Nu-i săptămână de la Dumnezeu să nu vezi un accident grav, un biciclist mort, cu căruţaş lovit, o tragedie născută din această nenorocită întâlnire, a satului cu viteza maşinii pe drum naţional. Toată această infrastructură trebuia construită la marginea aşe­zărilor umane. Drumul să ocolească satul sau co­­mu­na pe la marginea acestora, oamenii să-şi vadă liniştiţi de traiul lor, nu să trăiască zilnic spaima unui posibil accident. Iar şoferii să nu treacă zeci de emoţii când fac un drum de 300 km între două oraşe mari.
În 20 de ani de reconstrucţie şi reaşezare, n-am reu­şit mai nimic în materie de infrastructură. S-au dat sute de milioane de euro pe săli de sport, fân­tâni arteziene, borduri. N-am reuşit în două decenii şi cu atât de mulţi bani cheltuiţi să mutăm nişte sa­te din calea apelor. Iar azi numărăm din nou morţii şi distrugerile, gândindu-ne că poate Dumnezeu ne va ierta data viitoare de o nouă calamitate. La mila Lui suntem toţi, dar prea sunt mulţi săraci cu duhul prin jurul nostru. Suspuşi, cu bani pe mână şi funcţii alese. Au dispărut acei politicieni, acei oa­meni ai puterii care lăsau ceva util în urma lor. Azi avem pe cap inundaţii grave, criză economică profundă şi guvernul Boc. O nenorocire nu vine niciodată singură.