Recenta decizie a Curţii Constituţionale, potrivit căreia cuantumul pensiilor de stat, stabilit potrivit principiului contributivităţii, este un drept câştigat, care nu poate fi diminuat nici măcar temporar, creează impresia falsă că pensiile rezultate din contribuţiile la sistemul public ar reprezenta drepturi de proprietate. Asta deşi Curtea admite, chiar în motivarea deciziei sale de neconstituţionalitate, că sumele plătite de salariaţi sub formă de CAS „nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondului de asigurări sociale”.
„La început, nimeni nu ieşea la pensie pentru că nu existau bătrâni. În Epoca de Pia­tră toată lumea era angajată cu normă întreagă până la 20 de ani, vârstă la care aproape toată lu­mea murea - şi nu din cauze naturale, de cele mai multe ori. Oricine apuca să trăiască suficient de mult pentru a face riduri era fie adorat ca un zeu, fie mâncat, în semn de res­pect”. Asta scria „New York Times” în 1999, în debutul unei is­torii parodice a sistemelor de pensionare ale lumii. Cinic, poate, dar adevărat. 

Un sistem pentru alte vremuri
Sistemul de pensii de stat, aşa cum funcţionează el şi astăzi, fiind aplicat de majoritatea statelor lu­mii, a fost creat de cancelarul german Otto Von Bismarck în secolul XIX. Principiul era simplu: salaria­ţii activi finanţau, prin contribu­ţiile lor, pensiile lunare ale celor retraşi din activitate şi căpătau, prin contribuţiile respective, dreptul de a fi la rândul lor subvenţio­naţi, la pensie, de angajaţii urmă­toarei generaţii.
Sistemul era perfect adaptat si­tua­ţiei demografice a epocii, întru-cât speranţa medie de viaţă nu de­păşea 45 de ani, iar sporul natural pozitiv consistent constituia re­gula. De-a lungul timpului însă, ra­ta continuu descrescătoare a fertili­tăţii, coroborată cu creşterea spe­ran­ţei de viaţă, a făcut ca tot mai pu­ţini salariaţi să fie nevoiţi să sus­ţină un număr tot mai mare de pensionari, ceea ce pune sistemele de pensii de tip Bismarck în faţa a­meninţării colapsului. Iar România nu face excepţie, ci dimpotrivă. 

„Dreptul la pensie” înseamnă obligaţia de a plăti la stat
„Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat, procentual, raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obliga­ţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie gu­vernat de principiul contributivită­ţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. (...) Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care beneficiază de pensie în sensul articolului 47 alineatul 2 din Constituţie, constituind, de a­semenea, o speranţă legitimă a asi­guratului, întemeiată pe prevede­rile legale în vigoare, cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei“, susţin judecă­torii Curţii Constituţionale în motivarea lor de respingere a măsurii gu­vernamentale de reducere a pensiilor aflate în plată cu 15% şi de di­minuare a punctului de pensie de la 732,8 la  622,9 lei.
Art. 47 alin. 2 din Constituţie sti­pu­lează că „cetăţenii au dreptul la pensie”. Mai jos, la art. 56, scrie că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”. În urma pre­cedentului creat de Curte, punctul de pensie nu va mai putea scă­dea (nominal) în viitor sub valoa­rea de 732,8 lei. Pornind de aici şi de la faptul că obligaţia statului de a plăti pensii potrivit contribuţiilor şi a cetăţenilor de a contribui  sunt „intrinsec şi indisolubil legate”, re­zultă că, pentru a putea să-şi înde­plinească această obligaţie faţă de din ce în ce mai mulţi pensionari, statul va trebui să colecteze contribuţii din ce în ce mai multe de la tot mai puţini salariaţi. Care, în acest fel, vor deveni din ce în ce mai incapabili să pună singuri bani deoparte pentru pensie şi, în consecinţă, vor deveni tot mai dependenţi de pensia de la stat.
Un cerc vicios perfect din care nu se poate ieşi decât printr-o refor­mă radicală. Care, pe de o parte, să oblige statul să facă din achitarea obligaţiilor curente pentru pensii prioritatea sa absolută, adică să-şi restrângă masiv orice alte cheltuieli, pentru a putea plăti pensii din impozite, nu din contribuţii socia­le. Iar pe de alta, să le permită, de la un moment încolo, tinerilor proas­păt intraţi pe piaţa muncii să iasă din sistem, adică să nu mai plăteas­că CAS, pentru a putea economisi (sau nu) pe cont propriu şi pe propria răspundere, fără să mai aştep­te pensie de la stat.

Statul împotriva familiei
Problema cu decizia Curţii Con­sti­tuţionale nu este că a făcut impo­sibilă diminuarea pensiilor. Este perfect adevărat că toţi pensionarii actuali au contribuit cu vârf şi în­desat la sistem în perioada activă, că urmează să primească mai puţin decât au contribuit şi că puterea de cumpărare a pensiilor este, pe total, precară. Problema este că felul în care a fost motivată decizia justifi­că, practic, perpetuarea şi agrava­rea jocului piramidal numit siste­mul public de pensii, care, printre altele, deteriorează relaţiile dintre generaţii în interiorul familiilor: părinţii primesc pensii mici, copiii salariaţi plătesc CAS mare.
În octombrie 2009, potrivit INS, 180.000 de salariaţi români aveau salarii brute de peste 1.000 de euro. Din CAS-ul plătit pe fiecare din a-ceste salarii (31,3%), persoanele res­pective le-ar putea plăti părinţilor lor pensii lunare echivalente cu pen­sia medie de circa 740 de lei, da­că aceste contribuţii nu s-ar depersonaliza în „oala comună”. Potrivit celor mai recente date oficiale, peste 2,5 milioane de pensionari de asigurări sociale au pensii lunare de sub 700 de lei. Cu alte cuvinte, „solidaritatea socială” o subminea­ză pe aceea, mult mai naturală, de familie, şi nu te lasă nici să-ţi în­tre­ţii părinţii la bătrâneţe, nici să te în­grijeşti din timp de propriul vii­tor financiar.  
   
„Speranţă legitimă”: dai 1 leu, primeşti 75 de bani. Dacă ai noroc
Să luăm cazul ipotetic al unui angajat cu un salariu brut lunar con­stant de-a lungul a 47 de ani de carieră şi de contribuţii la sistem (18-65 de ani) de 4.000 de lei pe lu­nă, dublu faţă de un salariu mediu pe economie tot ipotetic constant, de 2.000 de lei pe lună. CAS-ul plă­tit (31,3%) este de 1.252 de lei pe lu­nă, ceea ce duce la o sumă totală a contribuţiilor de 706.128 de lei. Punc­ta­jul mediu realizat este de 2,4 (2 în­mulţit cu 47 ani de carieră, totul îm­părţit la 35 de ani - stagiul complet de cotizare potrivit noii legi a pensiilor), care, înmulţit cu punc­tul de pensie de 732,8 lei, duce la o pensie lunară de aproape 1.760 de lei.
Fără să mai luăm în calcul şi im­pozitul de 16% pe suma care de­pă­şeşte 1.000 de lei, rezultă că, în ipo­teza mai mult decât fericită a înca­sării pensiei timp de 25 de ani, su­ma totală primită este de 528.000 lei, adică sub trei sferturi din suma contribuţiilor. În aceste condiţii, ce mai înseamnă „pensii potrivit contribuţiilor”?
Şi încă ceva: banii plătiţi sub formă de CAS nu se acumulează ni­căieri, ci sunt cheltuiţi instantaneu pe plata pensiilor actuale. Fapt ad­mis chiar şi de Curtea Constitu­ţio­nală, care spulberă iluziile celor ca­re asociau dreptul la pensie cu drep­tul de proprietate. „(...) Sumele plătite cu titlu de contribuţie la asi­gurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondului de asigurări sociale”, se arată în motivaţia Curţii.


Problema nu e Curtea Constituţională, ci Constituţia
Cetăţenii au dreptul la pensie şi obligaţia de a plăti taxe şi impozite. România este un stat social, iar acest stat social „este obligat să ia măsuri de dezvol­tare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un ni­vel de trai decent”. Asta scrie în Constituţia României şi, grosso modo, în toa­te constituţiile statelor europene postcomuniste şi ale multor altora. Rezul­tatul? Un Caritas demografic, în care nimeni nu ia de opt ori suma depusă, ci cel mult 75%, şi care nu mai are mult până la prăbuşirea totală. În recenta decizie a Curţii Constituţionale sunt amintite, de altfel, hotărâri similare ale unor „confraţi” din regiune. Astfel, în 1995, Curtea Constituţională a Ungariei a respins în bloc pachetul de austeritate al guvernului de la Budapesta de la acea dată, care prevedea, printre altele, tăierea beneficiilor de pensionare, iar Tribunalul Constituţional polonez a făcut acelaşi lucru în 1996. Recent, Curţile Constituţionale din Letonia şi Lituania au declarat şi ele că diminuarea pensiilor, chiar în condiţii de criză bugetară profundă, este neconstituţională.
Problema începe să se manifeste şi în Statele Unite, unde, recent, în statul Rhode Island, mai mulţi membri ai legislativului local au introdus un proiect de lege potrivit căruia drepturile la pensie ale celor care au muncit mai mult de 10 ani la stat devin drepturi contractuale explicite şi, în consecinţă, nu pot fi în niciun fel diminuate sau modificate în defavoarea viitorilor beneficiari, compa­rativ cu pensiile aflate deja în plată. Asta după ce autorităţile au decis, anul acesta, să majoreze vârsta de pensionare de la 59 la 62 de ani şi să reducă multiplicatorul utilizat la calculul pensiilor cuvenite angajaţilor din sectorul pu­blic care nu au ieşit încă la pensie, precum şi procentul de indexare anuală automată a acestora, pentru ţinerea sub control a deficitului public în creştere.


Romånii dorm liniştiţi, deşi nimeni nu veghează pentru ei
44% din români nu înţeleg sistemul public de pensii, nu ştiu care este suma de bani pe care o vor primi ca pensie de stat, nu ştiu ce alternative au
81% din români aşteaptă ca statul să rezolve pro­blema pensiilor...
...asta deşi  64% din români sunt conştienţi că pensia de stat nu le va acoperi ne­voile financiare după retra­ge­rea din activitate18% din români nu eco­no­misesc pentru pen­sionare
Sursa: Studiul „Atitudinea consumatorilor faţă de economisire”, realizat de Aviva Group în 25 de ţări, 2009