Economistul-şef al BNR deplânge faptul că puţini români au cu ade­vărat cultură economică, dar toată lumea (de la simpli cetăţeni la po­liticieni) crede că se pricepe „la economie, la fotbal şi la filme”. Deşi dezavuează doctrina lui John Maynard Keynes, care duce la transmiterea poverii datoriei publice asupra generaţiilor următoare, Lazea susţine că Polonia a fost singurul stat din UE care a înregistrat creştere eco­no­mică anul trecut şi pentru că a efectuat investiţii publice masive în vede­rea organizării Campionatului European de Fotbal din 2012.

Care sunt cauzele fundamentale pentru care economia României trece periodic prin episoade de criză mai lungi şi mai acute decât alte ţări din UE?
Principala cauză o constituie ni­ve­lul extrem de scăzut al culturii eco­nomice, atât a populaţiei, cât şi a politicienilor. Deşi incultura econo­mică nu este specifică doar Româ­niei (vezi şi ţările mediteraneene), ea e amplificată la noi de existenţa a trei prejudecăţi: a) toată lumea s-ar pricepe la economie, la fotbal şi la fil­me (şi îmi pare rău să o spun, nu toa­tă lumea se pricepe la economie, in­clusiv unii economişti); b) legile da­te de oameni ar prevala asupra legilor obiective ale economiei - o iluzie pe­riculoasă, care nu face decât să amâ­ne şi să încarce costurile care tot vor trebui decontate ulterior; vezi de­ci­zia recentă a Curţii Constituţionale; c) în economie, ar fi posibil să nu plăteşti pentru greşelile trecutului sau să vină altcineva (statul, UE, FMI etc.) să achite nota în locul tău.
Până nu ne vom dezbăra de aceste tare şi nu vom adopta ceea ce englezii numesc „no-nonsense attitude”, vom continua să avem mari pro­bleme economice.

Aţi spus recent că „generaţia noastră, a celor de 40-50 de ani, este pe cale să lase fiilor şi nepoţilor cea mai mare datorie publică făcută de această ţară pe timp de pace” şi că nu e firesc să vină alte generaţii să astupe găurile. Ce soluţie practică vedeţi?
Readucerea sub control a defici­tu­lui bugetar şi a datoriei publice, aşa cum s-a mai întâmplat între 2000 şi 2003 (cu reminiscenţe până în 2006). Ţin să reamintesc că, în pe­ri­oada respectivă, deficitul bugetar s-a situat permanent sub 3% din PIB, datoria publică a scăzut an de an, sis­te­mul de pensii s-a autofinanţat şi, chiar şi în aceste condiţii, PIB pe lo­cuitor şi salariile s-au dublat. Aceasta datorită unei creşteri economice să­nă­toase, de 4-5% anual, echilibrat distribuită între consum, investiţii şi export net. După acest interval de timp, când s-a înregistrat o creştere a PIB peste potenţial, bazată aproape exclusiv pe consum, majoritatea pa­rametrilor macroeconomici s-au de­te­riorat (deficitul bugetar a ajuns la peste 8% din PIB, datoria publică a crescut în doi ani cu cât se redusese şapte ani precedenţi, deficitul extern a urcat la 13% din PIB etc.). Or, dacă în vremuri bune, cu lichiditate a­bun­dentă la nivel mondial, investi­to­rii externi te împrumută în orice condiţii, în vremuri rele (precum cele de acum) ei devin mult mai precauţi, comparând parametrii macroeconomici ai ţărilor.

Dar, dacă aplicăm soluţia propusă de dv., aceea a consoli­dării fiscale, nu cumva riscăm să întârziem reluarea creşterii economice? Cum rezolvăm această dilemă, care pare să genereze o dispută între SUA şi Germania?
O ieşire din recesiune prin pomparea de tot mai mulţi bani în eco­nomie şi prin creşterea deficitelor bugetare şi a datoriei publice - cum se vede acum în America - nu poate fi realizată în marea majoritate a ţă­rilor (inclusiv România), din patru motive: a) motivul geopolitic: Ameri­ca e o superputere, dispunând de su­premaţie militară, tehnologică, cul­tura­lă şi de principala monedă de rezer­vă a lumii, dolarul. Ca atare, ei (şi nu­mai ei) îşi pot permite să-şi re­zolve problemele exportându-le în restul lumii; b) motivul percepţiei pie­ţelor: într-un studiu recent, de Rogoff şi Bertelsmann, se arată că ceea ce tolerează investitorii de pe piaţa de capital pentru statele dezvoltate (respectiv, datorii publice de 70-80% din PIB) nu acceptă pentru ţările emergente, unde datorii pu­blice de 25-30% din PIB (precum în ca­zul României) constituie un semnal de alarmă; c) motivul macroeconomic: poţi să-ţi creşti deficitele în perioadele de recesiune doar dacă ai avut înţelepciunea să ţi le reduci când PIB creştea peste potenţial. Nu­mai că România şi-a epuizat întregul spaţiu de manevră fiscală, prin po­litici prociclice, adică prin creşterea deficitului în perioadele de creştere economică; d) motivul echităţii in­ter-generaţionale: datoria publică făcută de actualele generaţii poate fi acceptabilă pentru generaţiile viitoa­re doar dacă ar fi rezultatul unor in­ves­tiţii în producţie sau în infra­struc­tură, ale căror beneficii s-ar fi văzut peste ani şi ani. Dar, întrucât datoria publică s-a acumulat pe sea­ma creşterii nesustenabile a salarii­lor şi a pensiilor generaţiilor actuale, ce vor trebui rambursate de genera­ţiile viitoare, acest lucru mi se pare profund imoral.

Şi totuşi economia este o ştiinţă morală? De ce aduceţi în discuţie acest aspect?
În primul rând, trebuie să rea­mintesc că, atunci când a apărut, eco­nomia a fost o ramură a ştiinţelor morale, Adam Smith fiind profesor de morală la Edinburgh. În al doilea rând, nicio întreprindere omeneas­că nu are şanse de reuşită pe termen lung, dacă contravine legilor morali­tă­ţii. În acest sens, oricât ar lua în de­râdere economiştii americani, precum Paul Krugman, pretenţiile de mo­ralitate ale economiştilor germani actuali, cei din urmă sunt aceia care au dreptate. Şi discuţia se centrează aici pe lecţia anilor ’29-’33, când toţi mi­niştrii de finanţe, toţi guvernato­rii de bănci centrale şi toţi marii ec­o­no­mişti (Schumpeter, Hayek, Mises, Pigou) au optat pentru soluţia grea, a rectitudinii fiscale, ceea ce în termeni morali înseamnă că generaţia care a creat problema în anii ’20 a trebuit să plătească, tot ea, prin foa­mete şi criză, în anii ’30. Dar, cel pu­ţin, lecţia a fost învăţată şi pentru ur­mătorii 70 de ani, când lumea a evitat să mai facă aceleaşi greşeli.
A venit însă Keynes, cu soluţia uşoară (imediat îmbrăţişată de po­li­ticieni şi de public) a aruncării pro­ble­melor, prin datorie publică, asu­pra generaţiilor viitoare. Iată de ce Keynes este idolul tuturor populişti­lor (cei care nu caută soluţii reale, ci paliative), iar oamenii rezonabili pre­c­um Norman Montagu, Philipp Snowden, Heinrich Bruning sunt uitaţi sau acuzaţi de toate relele, pentru că au încercat să introducă disciplina fiscală într-o lume bolnavă.
 
Majorarea TVA în România va induce presiune inflaţionistă sau creşterea TVA combinată cu micşorarea salariilor bugetarilor şi cu tăierea subven­ţiilor poate duce, ca urmare a scăderii consumului, chiar la o micşorare a inflaţiei? În ce măsură majorarea TVA va determina companiile cu poziţie dominantă să crească suplimentar preţurile pentru a-şi recupera „renta” cedată în favoarea statului?
Cred că efectul creşterii TVA va fi o majorare temporară a inflaţiei, chiar dacă nu în proporţie de unu la unu. Cu alte cuvinte, mă aştept ca in­flaţia suplimentară şi temporară să crească cu mai puţin de 5%. De altfel, este ceea ce s-a întâmplat în cazul Ungariei, care a introdus o măsură similară în vara anului trecut. Cât priveşte „mark-up”-ul pe care unele companii ar putea să-l adauge la preţ, acesta depinde de doi factori:
a) de elasticitatea sau inelasticitatea la preţ a consumului produsului res­pec­tiv; b) de existenţa unei pieţe concurenţiale pentru produsul respectiv. De exemplu, în cazul pâinii, chiar dacă cererea este puternic ine­lastică, totuşi nu vom asista la creş­teri cu 20% ale preţului, aşa cum ne ameninţă unii patroni din sector, de­oarece avem o piaţă puternic concurenţială.

În mai 2009 aţi spus: „o re­la­xare dramatică a dobânzii de politică monetară (cu 2-3%) ar face mai mult rău (inflaţie) decât bine (creşterea PIB). Re­zultatul ar putea fi stagflaţia, cea mai rea combinaţie dintre toate”. În momentul de­cla­raţiei, dobânda-cheie se plasa la 9,5%, acum se găseşte la 6,25%. Cum de şi-a permis CA al BNR să nu majoreze do­bân­da de politică monetară, deşi aceasta a ajuns în zona periculoasă indicată de dv.?
În primul rând, înainte de anun­ţarea măsurii cu majorarea TVA (faţă de care BNR şi-a exprimat în mod repetat rezerva), reducerea dobânzii nu fusese abruptă, ci prudentă, păs­trând mereu o marjă real pozitivă de circa două puncte procentuale. În al doilea rând, teoria, dar şi practica economică arată că la un şoc „one-off” (temporar), precum majorarea TVA (care se va disipa în 4-5 tri­mes­tre), răspunsul adecvat nu-l consti­tuie nici creşterea, nici scăderea do­bânzii, deoarece pieţele au interna­lizat informaţia că este un şoc tem­po­rar, şi nu unul permanent.

În decembrie 2006 aţi declarat pentru „Săptămâna Financiară” că o perioadă de 5-7 ani pentru adoptarea euro nu este nici lungă, nici scurtă, ci optimă, „cu condiţia să nu relaxăm ritmul reformelor”. Din păcate însă, în cei patru ani scurşi, reformele au fost ca şi inexistente în România. Ce să înţelegem din asta, că adoptarea euro e amânată cu minimum patru ani?
Gândirea dominantă în rândul cla­sei politice în ultimii ani a fost de genul: „Nu dorim adoptarea rapidă a euro din cauza constrângerilor bu­getare pe care ni le impune. Mai întâi să creştem economia (eventual prin acceptarea de deficite bugetare mari), să construim autostrăzi, infrastructură şi abia apoi să ne gândim la adoptarea euro”.
Pot să înţeleg un asemenea ra­ţionament şi chiar să-l accept, dacă în­tr-adevăr ne-am fi ales, în locul euro, cu drumuri. Dar se pare că nu ne vom alege nici cu infrastructură, nici cu euro, cel puţin pe termen scurt.  Politicienii uită că, pentru a fi condusă eficient, România are ne­voie de o mare idee naţională, la care toată lumea să adere. Până în 2007 a fost intrarea în UE, dar ulterior ni­mic nu a venit să-i ia locul.
Iar dacă adoptarea euro este un proiect prea greu, de ce nu discutăm serios despre un proiect naţional pre­cum organizarea Campionatului European de fotbal din 2020? Nu e nicio glumă; dacă Polonia a fost singura ţară din UE care a înregistrat creştere economică anul trecut, a fost şi datorită faptului că a con­struit ho­te­luri, autostrăzi şi aeroporturi le­gate de organizarea CE 2012.
În esenţă, cred că adoptarea euro deranjează pentru că îi obligă pe ro­mâni să se comporte precum germa­nii (mult mai multă muncă, ceva mai puţină distracţie). Dar dacă nu vrem să rămânem condamnaţi pe ve­­cie la lumea a treia, aceasta este di­rec­ţia în care trebuie să ne îndreptăm.