Carevasăzică, ne-am lămurit şi cu măsurile de austeritate, a crescut şi TVA-ul, un director din BNR a evocat un curs de 5-7 lei pentru un euro la toamnă şi toţi comentatorii, indiferent de orientare, au declarat la unison că ne îndreptăm spre prăpastie.
Între aceste voci, una singură, cea a lui Dan Bittman, invitat de conjunctură la un talkshow politic, a adăugat ceva surprinzător, nu atât prin noutate, cât prin francheţe şi precizie: „Niciu­nul dintre demersurile făcu­te de miniştri nu este făcut pentru oamenii simpli. Nimănui nu-i pasă de dv., doamnelor şi domni­lor! Aici este nenorocirea acestei ţări. Fiecare lege poate fi ocolită. (...) Să nu credeţi că nu se ştie cine fură şi pe unde se fură. Toţi sunt filmaţi, îndosariaţi, dar nu se face nimic împotriva lor. Aţi instituit un fel de dictatură a clasei politice, fie că e Opoziţie, fie că este Putere!”
Nicio persoană din sistem n-ar fi avut, probabil, curajul sau determinarea de a face o declaraţie de acest tip, pentru că nicio persoană din sistem nu este „curată”. Şi nu o spun în sensul că toţi funcţionarii ar fura sau ar obţine foloase necuvenite. Chiar şi cei care nu au alt venit în afara salariului ştiu că po­ziţia sau postul pe care sunt de­pin­de de îndeplinirea unor ordine ca­re nu sunt generale şi riguros le­ga­le, ci sunt în folosul anumitor per­soane şi, în cel mai bun caz, la li­mi­ta legii. Dan Bittman, din afara sistemului, n-a avut nicio reţinere în a spune lucrurilor pe nume.

Banii vorbesc!
Am mai scris, în această pagină, despre corupţie. Am scris relativ blând, argumentând că în Româ­nia, într-un sistem tranzitoriu în ca­re legile (atât cele formale, ale jus­ti­ţiei, cât şi cele naturale, ale eco­no­miei şi societăţii) sunt noi, de mul­te ori importate şi de cele mai mul­te ori neadecvate la realitate, co­rup­ţia este un fenomen care, parţial, compensează dezechilibrele forma­le ale sistemului şi generează un modus vivendi acceptabil pentru toate segmentele sociale.
Mă văd nevoit acum să reiau a­ceastă temă şi să-mi amendez propriile evaluări. În momentul când am făcut aceste aprecieri, România era imediat după aderarea la Uniu­nea Europeană, într-o perioadă politică destul de tulbure, dar încă euforică din punct de vedere eco­no­mic. Scriam, atunci, că Traian Bă­sescu şi Alianţa D.A. nu au făcut decât să răspândească în straturi largi ale societăţii o corupţie res­trân­să, până atunci, la cercuri po­li­tice şi decizionale de nivel înalt. Evident, era o apreciere subiectivă şi, probabil, ea va putea fi eventual confirmată sau contrazisă doar prin studierea aprofundată a unor documente politice şi contabile. De­mers la care se vor înhăma, poa­te, istoricii de mâine. Ceea ce era însă adevărat era faptul că nu se vorbea nici în presă şi nici măcar pe stradă despre corupţie ca despre un fenomen grav, periculos, scan­da­los, aşa cum se întâmplă azi. În prima jumătate a lui 2004, sondajele arătau că fenomenul corupţiei nu se afla între primele 5 probleme ale cetăţenilor României. Tema a fost impusă în campania electorală de Traian Băsescu şi, prin forţa lu­cru­rilor (inclusiv prin prezenţa Mo­nicăi Macovei în guvern), ea s-a prelungit în agenda media până din­colo de momentul la care noua Pu­tere începea să nu se mai simtă confortabil vorbind despre corup­ţie.
Privind retrospectiv, între 2005 şi 2010, imaginea corupţiei a crescut exponenţial în special legată de zona mijlocie şi mică a fenomenului. Ca­zu­rile celebre arătate de pre­să - Mă­tu­şa Tamara, Bileţelul Rom­pe­trol, Caltaboşul lui Remeş etc. - au avut efectul pervers pe care îl putem re­zu­ma în următorul gând al cetă­ţea­nului obişnuit: „Dacă mi­nistrul X fură un bou, atunci fur şi eu un ou!”.
Partea proastă este că disemi­narea corupţiei la nivelul mijlociu şi mic al societăţii a făcut posibilă crearea unor lanţuri de complici­tăţi pe verticală, complicităţi care nici nu puteau fi altfel decât trans­partinice. Acest fenomen a fost fa­vo­rizat de epoca „banilor ieftini”, a creditelor cu buletinul, a imaginii fondurilor venite de la UE şi, nu în ultimul rând, a hipertrofierii admi­nistraţiilor centrală şi locale. Cum îmi spunea un prieten: „Hai, mă, că aveţi buget, bagă-l şi pe cutare într-un post, acolo!”.
Ceea ce observăm acum este că lipsa de autoritate şi de credibilita­te a Puterii face ca atitudinea cetă­ţe­a­nului faţă de corupţie să nu mai aibă absolut deloc componenta grijii sociale. Pe cetăţeanul obişnuit nu-l mai interesează repercusiunile la alte niveluri atâta timp cât nu e prins în flagrant. Pun pariu că foar­te puţini cititori au sesizat că în ul­timele luni (mai precis, de la scoa­te­rea PSD de la guvernare încoace), în presă abundă ştirile despre ares­tări sau reţineri în cazuri de şantaj, contrabandă, trafic de influenţă, da­re şi luare de mită. Şi nu mă re­fer la cazuri celebre, cum ar fi Cătă­lin Voicu sau Dan Diaconescu, ci la nenumăraţi infractori mărunţi. Frecvenţa acestor relatări este mult mai ridicată decât în urmă cu un an sau doi, ceea ce duce la două po­sibile explicaţii. Prima este că orga­nele în drept sunt mult mai active, ceea ce atrage după sine întrebarea de ce, totuşi, nivelul perceput al co­rup­ţiei nu scade. A doua este că Pu­te­rea duce o campanie de promo­va­re în presă a tuturor cazurilor pe care le instrumentează. O asemenea ipoteză ne duce spre concluzia că fenomenul este atât de generali­zat încât exemplele de reprimare nu mai au niciun efect asupra po­tenţialilor infractori. Dacă la acest tablou adăugăm scăderea brutală a veniturilor populaţiei şi a nivelului de trai, nu ne mai rămâne decât să ne alăturăm şi noi celor care pre­văd o catastrofă.

Dar să nu-mi iei niciodată dragostea!
Dacă e să-i întrebăm pe istorici, pe filosofi, pe biologi şi chiar pe marii economişti, catastrofele sunt un lucru bun. În primul rând, ele reglează fenomene care au evoluat deviant lungi perioade de timp. În al doilea rând, ele pun sub semnul întrebării mecanisme, instituţii sau chiar persoane vetuste, nepo­tri­vite cu realităţile momentului şi ale viitorului. În al treilea rând, ele sunt în sine o sursă de creativitate, de inovaţie. Fireşte, afirmaţiile de mai sus sunt cinice şi ar fi mult mai bine ca societatea să-şi poată regla permanent parametrii în aşa fel încât să se păstreze echilibrele ma­jo­re fără a se pierde controlul direc­ţiei sau al vitezei de dezvoltare. Se pare însă că România a ajuns, la 20 de ani de la o altă fractură istorică, într-un moment în care ajustările nu se pot face decât cu pierderi mari: pierderi de resurse umane, materiale, financiare şi de capital social. Suprapunerea crizei econo­mi­ce mondiale peste criza econo­mi­­co-politică internă şi peste feno­menul mai profund al transfor­mării (în rău) a unor mentalităţi, re­laţii şi comportament sociale (de­spre care am vorbit mai sus) va du­ce, cu mare probabilitate, în ur­mă­torii 1-2 ani, la schimbări majore.
Din punct de vedere social, ne putem aştepta ca segmente importante ale populaţiei să părăsească Ro­mânia activă. Unii, cei tineri, vor lua din nou calea Occidentului, alţii, cei mai în vârstă, se vor re­tra­ge din nou la sat, în economia de sub­zistenţă. În fine, un al treilea seg­ment va fi obligat să intre în zona economiei negre, ceea ce pre­su­pu­ne o sistematică evitare a tutu­ror con­tactelor cu instituţiile statului (inclusiv sănătatea, asistenţa so­cia-lă, poate chiar asistenţa medicală). Din punct de vedere economic, vor supravieţui, cu siguranţă, doar com­­paniile cu capital străin, care îşi pot permite plata tuturor taxelor şi im­pozitelor şi care pot miza pe menţi­ne­rea unor salarii mici atâta timp cât şomajul va fi în creştere.
În ceea ce priveşte politicul, aici lu­crurile sunt foarte tulburi. Presa de săptămâna trecută a consemnat reacţia spontană a mai multor politicieni: „Nu suntem toţi la fel!”. Percepţia socială nu face însă astfel de distincţii. Politicienii respectivi au simţit o ameninţare profundă. Echilibrarea sistemului în sensul consolidării a două partide de tip clasic - dreapta şi stânga - nu mai e posibilă pentru că niciunul dintre politicienii actuali nu mai e suficient de credibil. Mai mult decât atât, circuitele de finanţare ale par­ti­delor şi personalităţilor politice au fost grav perturbate. PSD şi PDL şi-au construit succesul în alegeri şi guvernările pe baza primăriilor şi banilor învârtiţi la nivel local. Iar amputările de buget de acum vizează tocmai acest nivel.
Dacă privim istoria politică în spiritul titlurilor acestui material, cetăţenii i-au dat preşedintelui Tra­ian Băsescu inelul Puterii. Dar Pre­şe­dintele le-a luat dragostea.