Pe vremea copilăriei mele la ţară, să ajungi la târg însemna să te trezeşti după ora la care în Siberia începe programul la TV, iar în Bangkok lumea pleacă acasă de la discotecă.
Adică patru dimineaţa. Locaţie exactă: judeţul Argeş, un teritoriu complet lipsit de alte atracţii în anii ’80, de care îmi aduc aminte aici. Îmbrăcat cu un pulover gros, pe care soarele ţi-l aruncă de pe tine pe la jumătatea drumului, ajungeai acolo în echivalentul căruciorului de supermarket: carul tras de vacă. Nimeni nu mi-a spus de ce întotdeauna vaca primea această însărcinare, iar boul nu a putut fi contactat pentru a-şi explica lipsa de cavalerism. Evident, nici el n-ar fi mers mai repede. Şi oricum asta era ideea: la târg trebuie să ajungi cu poftă de cumpărături şi fără niciun fel de mofturi, aşteptări şi fasoane.
Mergeai deci încet, dar bucuros că umezeala dimineţii îţi dădea o mână de ajutor care urma să lipsească la întoarcere: praful rămânea lipit de drum, ştiind şi el că oricum aveai să-l respiri opt ore mai târziu, la întoarcere. Vaca dădea din coadă cu efecte hipnotice, iar vecinii, cu care împărţeai drumul, povesteau despre ultimele aventuri ale popii din sat, un domn care sărbătorea existenţa raiului în fiecare zi, la un pahar de vin dres cu apă sfinţită. Doamne’ajută!
Aşa ajungeai la târg. Ştiai de la distanţă că te apropii: cel mai de succes produs la târg, şi-n ziua de azi, e decibelul.
Şi e gratis: toată lumea strigă, vorbeşte tare sau, în funcţie de specie, mugeşte, cotcodăceşte sau behăie. După prânz, când ţăranul care şi-a vândut brânza trece pe la bufet, să-şi strice agoniseala pe bere, va behăi şi el.
Ce rost avea târgul în vremea aceea? Simplu: era singurul loc în care piaţa funcţiona. În el se întâlneau oferta bietului agricultor cu foamea părinţilor orăşanului. Şi tot acolo găseai jucăriile chinezeşti ajunse în ţară pe vapor, ori blugii cu care cumpărai jumătate de vacă ori un porc întreg… Între toate astea aruncaţi ceapă şi varză, roşii şi ardei, brânză şi unghii înnegrite care o scot din putinei, ţuică în sticle de plastic, oglinzi, piepteni, sămânţă de castravete şi discuri piratate, aşezate democratic şi pe tarabă, şi-n mintea omului…
Nu mă credeţi vreun nostalgic. Pentru că târgul de care vă vorbesc acum a supravieţuit. Au fost cei mai grei 20 de ani din istoria lui de câteva sute
(la Tufeni, locul primului meu târg, lumea se întâlnea de dinainte de 1800). Au fost 20 de ani în care supermarketurile şi magazinele săteşti private au încercat, cu voie sau din greşeală, să-l transforme într-o altă tradiţie pierdută între Valentine’s Day şi Halloween.
De ce n-a mers? De ce lumea bate încă 10 kilometri cu căruţa la târg, când într-o jumătate de oră ar putea să ajungă la Auchan, Carrefour sau
Mega Image, în cel mai apropiat oraş?
Uite, aş vrea, ca orice autor, să vă explic raţiunile istorice şi sociale ale acestui fapt. Dar nu pot acum, pentru că în seara asta mă culc devreme: mâine e zi de târg. Nu e nicio superofertă, nici reduceri, nici patru cepe în loc de trei. Dar chiar şi aşa, nu pot să lipsesc. Spuneţi-mi voi de ce!
