Supravieţuitorii

Suntem o ţară posomorâtă şi apăsată, unde răul bate cadenţa. Parcă nu ajungeau noile dijmuieli şi biruri, care ne-au aruncat într-o depresie naţională, Dumnezeu ne-a mai pedepsit şi cu apă. De aproape două decenii, după ce n-au mai priceput hărmăluiala dimprejur, ţăranii sărmani i-au lăsat pe orăşeni să dea din gură şi s-au retras în vidul semnificaţiilor, să supravieţuiască, să rămână demni. Acum, de potop, nu-şi mai găsesc cuvintele. I-am văzut la televizor: puhoaiele parcă i-au trezit din îndelunga lor muţenie. Se exprimă însă ca nişte foşti muţi, trag vorbele în piept, le expiră împrăştiat, cu durere, tac iar şi se uită cu mustrare la cer. Dar îi ştiu. Vor rezista. Ei au înţeles de mult un adevăr fundamental: necazurile se nasc şi cresc odată cu pruncii. După ce viiturile s-or duce, or şedea pe un cufăr, să contemple prăpădul, s-or întoarce în muţenie şi, muţi iar, s-or apuca să repare. Ca să se ajute înde ei, n-au nevoie să vorbească. La sat, amarurile sunt aceleaşi, plutesc în aer. În societăţile tradiţionale, câte au mai rămas, comunicarea nu este vorbăreală, ci Frângere a Pâinii, Euharisie. Cuminecare, ce duce la comuniune. În plus, acolo comunicarea are funcţie apotropaică: alungă răul. De aceea ţăranii se strâng laolaltă la “marile treceri”. Şi la botejune, şi la nuntă, şi la priveghi. Căci, dacă îi văd cuminecându-se împreună, duhurile ostile îşi dau seama cât sunt de puternici în comuniune şi se împrăştie. Aceste reuniuni au devenit, în timp, adevărate instituţii. Una dintre cele mai eficiente pentru comunitate era (mai există oare pe undeva?) instituţia şezătorii. Mai ales pe timpul iernii, pe rând, după munca din curte şi după ce au pus în rânduială starea de seară a vitelor, câte o familie de gospodari îi găzduia - până târziu, după miezul nopţii - pe alţi gospodari, vecini, neamuri sau prieteni. În primul rând, spre a se făli că au o casă mare, curată şi frumoasă. De cele mai multe ori, însăşi Prefectura era cea care le conferea “licenţa de gazdă”, recunoscând oficial, cu zapis, că familia cu pricina este una cuminte, de nădejde şi de bune moravuri. Dar şezătoarea nu avea doar înţelesul unei simple vizite de curtoazie. Dimensiunile sociale ale acesteia erau mult mai complexe. Mai întâi purta un rost economic: femeile lucrau la comun, în beneficiul gazdei, coseau sau torceau lână şi cânepă. În plus, doar într-o singură casă dogorea o sobă şi strălucea o lampă, deci în celelalte se făcea economie de lemne de foc şi de petrol. Apoi, şezătoarea conferea nu doar cadrul unei comunicări calde şi dezinhibate, ci şi prilejul ca fetele şi feciorii să se întâlnească, să se cunoască şi să lege cupluri, să preia de la cei bătrâni şi să poarte în generaţii comoara folclorică a colectivităţii. Nu în ultimul rând, şezătoarea ţinea locul unei instanţe etice: aici se dezbăteau coduri de comportare faţă de bătrâni, faţă de copii, faţă de autorităţile civile ori militare, faţă de biserică,  aici se comentau şi se dădeau sentinţe asupra faptelor petrecute în sat şi se coagulau atitudini morale care, cu vremea, deveneau cutume. Una dintre componentele esenţiale ale şezătorii, iniţial având sensul de “ordin, mandat al Porţii Otomane prin care se cerea Ţărilor Române contribuţiile în bani şi în natură în contul haraciului” sau de “prestaţie feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpânului sau Domniei” (în acest sens, ştiută şi drept ”havalea”, “podvezi” sau “corvoadă”), claca a devenit un mod de într-ajutorare tandră. De multe ori, conversaţiile de pe uliţă se terminau cu promisiunea fermă: “Vezi ce faci şi, dacă e, venim şi noi!”. În spaţiul rural, încă se păstra atunci sensul pur al camaraderiei, al generozităţii. Oraşul a produs mutaţii dramatice în relaţiile de grup şi, nu rareori, a ivit mutanţi. Într-un excelent interviu acordat Ceciliei Caragea, Cornel Nistorescu remarca deteriorarea ireversibilă a comunicării urbane: “De regulă, fiinţele urbane nu se ascultă, nu se aud - vorbesc singure. De fapt, nu vorbesc, nu dialoghează. La oraş, oamenii se bat în monologuri”. Şezătoarea a fost înlocuită  cu vizita la psiholog, cu terapia de grup, cu bârfa în scara blocului, cu şpriţul în părculeţul dintre betoane, cu “clubbing”-ul ori cu rătăcirile schizoide prin mall-uri. După recentele amputări aiuritoare ale veniturilor, în comunităţile urbane atomizarea grupurilor sociale a început să semene cu un exil asumat, cu un autism autoimpus, căpătând accente de-a dreptul patologice. Tot mai adesea, oamenii hotărăsc să ia aceeaşi decizie: “Încerc să nu rămân fără muncă, să am cu ce să-mi cresc copiii, să-mi plătesc ratele şi întreţinerea. O să mâncăm mai puţin. În rest, nu mai vreau să aud şi să văd nimic. De la serviciu, merg direct acasă, ca să mă ascund”. Ei bine, cu toate că guvernul actual i-a transformat în nişte sinistraţi ai asfaltului, campania umanitară “Apa trece, România rămâne”, iniţiată de jurnaliştii de la “Observator” şi de la “Antena 3”, alături de Fundaţia “Mereu Aproape”, a demonstrat că resursele de omenie din sufletele românilor, chiar răniţi, umiliţi şi condamnaţi la foame, rămân constante şi se revarsă surprinzător. Deci spiritul înalt al şezătorii şi al clăcii nu a dipărut! Este unul dintre puţinele momente când constat că nu am pierit ca popor. Simt că lângă umărul meu se aşază un alt umăr şi mă încarc cu energia bucuroasă care nu-mi îngăduie s-o iau razna, ci să stau locului. Pentru motivele de mai sus, eu cred că ţăranii nenorociţi de urgia lichidă vor rezista. O vor lua de la capăt. Aşa cum au făcut de mii de ori.