Mă număr printre cei care, în 2008, au admirat discursurile lui Barack Obama, apreciind întorsătura fină a frazei şi retorica de manual. Responsabil pentru ceea ce citea Obama de pe prompter era un tânăr de 27 de ani, Jon Favreau, dependent de cafeaua de la Starbucks şi de energizante. Iniţial am crezut că responsabil pentru celebrul „Da, putem!” ar fi Favreau, vârsta calificându-l. Şi am să vă explic şi de ce.
„Da, putem!” este sloganul unei serii de desene animate - „Bob Constructorul” - lansate în Anglia, în 1999, de către Keith Chapman. În animaţia respectivă Bob, un constructor dibaci, îşi întreabă echipa formată din utilaje vorbitoare: „Putem construi asta?”, „Putem repara ailaltă?” şi aşa mai departe. Betoniera, macaraua, buldozerul răspund în cor „Da, putem!”, şi toată lumea purcede la treabă, fericită. Când s-a lansat desenul animat, Jon Favreau avea vreo 18 anişori şi, probabil, îşi petrecea mare parte din zi căutând surse de inspiraţie la televizor. Şi, totuşi, nu el este cel care i-a propus lui Obama sloganul celebru, acesta folosindu-l şi în campania senatorială din 2004, când Favreau lucra pentru campania lui Kerry. Voci ale unor cunoscători spun chiar că sloganul ar data din 1972, când conducătorii unui sindicat al muncitorilor din agricultură (în mare parte hispanici) strigau în timpul grevelor „Si, se puede”. Tot ce se poate, dar mi se pare mai plauzibil ca staff-ul tânăr al unui candidat de asemenea fraged să se fi inspirat
dintr-un desen animat decât din istoria luptei sindicale americane, al cărei reprezentant este mai degrabă Jimmy Hoffa decât Cesar Chavez sau Dolores Huerta. Şi, evident, ar fi mai convenabil pentru noi, ca naţiune, să ştim că nu suntem singurii oameni din lume care au conducători ce se inspiră din desenele animate. Căci relaţia dintre Adrian Năstase şi dosarele sale de la DNA e precum cea dintre Road Runner şi Willy E. Coyote, Ion Iliescu are 20 de ani de când, după modelul lupului sovietic, fugăreşte zaieţi capitalişti, Geoană are amintiri fierbinţi cu Mihaela, iar clasa politică, în
general, are mai multe pete decât cei 101 de dalmaţieni la un loc.
Şi, totuşi, cel mai rău am fost afectaţi de desenele animate atunci când a fost vorba ca preşedintele (asimilat în folclor marinarului Popeye) să aleagă un premier. Amintindu-şi de desenele care-i alinau lunile de izolare de pe navă, Traian Băsescu s-a orientat spre cineva mic, nostim la modul stupid, ascultător şi care are nevoie de scenarist pentru a scoate două vorbe legate. Probabil aşa a apărut Boc în viaţa noastră. Oricum, se putea chiar şi mai rău, căci dacă preşedintele ar fi avut pe vapor caste cu Scooby Doo poate azi aveam premier vreun câine vorbitor.
