Ne-am obişnuit să limităm activitatea publică a unui scriitor doar la spaţiul paginii scrise/tipărite, fie de carte, fie de publicaţie. Prestaţia unui condeier nu se restrânge însă la atât, sau, în orice caz, are şi alte posibilităţi. Una dintre acestea este lectura publică şi, chiar mai mult decât atât, turneul de lectură. „Exilul” pe pagina tipărită a scriitorului nu a fost impus niciodată direct, dar a fost încurajat în timpul regimului comunist, din motive lesne de înţeles: o carte sau un text publicistic era mai uşor de cenzurat decât discursul oral.
Diferenţa dintre un cenaclu literar şi o lectură publică o face în primul rând tipul de auditoriu, publicul. Lec­turile din cenaclu se adresează altor scriitori (deci, cumva, specialiş­tilor), fiind un fel de „control tehnic de calitate”, pe când lectura publică se adresează consumatorilor de lite­ratură. Mai există o deosebire, mă­runtă, ce-i drept, dar extrem de motivantă pentru lector: onorariul. Lec­tu­rile publice se plătesc.

Literatură şi mondenitate, între două războaie
În 2005, la puţină vreme după ce fusese numit vicepreşedinte al Uniu­nii Scriitorilor, Varujan Vosganian făcea, în legătură cu lecturile publi­ce, următoarele promisiuni: „Uniu­nea Scriitorilor, ca for de dezbatere, trebuie să fie prezentă în rândul oamenilor prin reprezentanţii săi. În privinţa aceasta, am preluat un model occidental. Ei bine, aceste dezbateri sau lecturi publice se vor face, iar scriitorii care le susţin vor fi plătiţi pentru asta. De unde? USR încheie parteneriate cu instituţii de prestigiu şi, în baza acestora, primeş­te o sumă de bani cu care organi­zea­ză acele întâlniri ale scriitorilor cu cititorii. O parte din aceşti bani le revin scriitorilor prezenţi la eveniment. Ei vor fi remuneraţi cu o su­mă netă de 200 de euro. Am angajat deja trei instituţii importante din Ro­mânia: Banca Naţională, Bursa de Valori Bucureşti şi Allianz-Ţiriac”. Cu precizarea că turneele de lectură nu au neapărat un model occidental (ele au funcţionat şi în România, în perioada interbelică), promisiunile lui Varujan Vosganian au fost onorate, lecturile şi turneele de lectură de­venind o sursă colaterală de câş­tig. În perioada interbelică de care am amintit, cei mai prestigioşi scrii­tori care plecau în turneu de lectură erau Sadoveanu, Rebreanu şi Ion Minulescu. Aceste turnee aveau, ca şi cele cu artişti, un cap de afiş care, prin prestigiu de nume, reuşea să polarizeze un public consistent şi cât de cât avizat. Prezenţa unui scriitor cunoscut într-un oraş de provincie se transforma automat într-un eveniment cvasi-monden, la care participa toată protipendada urbei.

Literatura, cu trenul regal
În zilele noastre, adică din 2007 încoace, cel care s-a remarcat în organizarea turneelor de lectură a fost poetul Dan Mircea Cipariu. Aceste turnee au constituit, de altfel, unul din­tre atuurile sale în candidatura (fă­ră succes) de anul trecut la pre­şe­din­ţia Uniunii. El a iniţiat şi coordonat proiectul „27. POEZIE de BU­CU­REŞTI”, lansat pe 16 noiembrie 2007, în cadrul Galeriei Dialog a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti. A fost vorba despre un volum colectiv, cu 27 de poeţi din generaţii diferite, care, după lansare, au făcut un turneu de lecturi publice în colegiile şi liceele din sectorul 2. În 2008, la 100 de ani de la înfiinţarea Societăţii Scrii­to­rilor Români, tot el a organizat pro­iectul „Scriitori pe Calea Re­gală”.
45 de scriitori români, laureaţi ai Pre­miilor Uniunii Scriitorilor şi Aso­ciaţiei Scriitorilor Bucureşti, au că­lă­torit în cel mai lung turneu literar din istoria României, cu Trenul Re­gal. Toţi scriitorii au primit onorarii, pentru lectura lor publică, câte 100 de euro impozabili. Banii au prove­nit din sponsorizarea primită din partea Loteriei Române pentru Uniu­nea Scriitorilor din România. Un alt turneu de lectură a fost cel in­titulat „20. Manifest rEvoluţie”, la 20 de ani de la Revoluţia din 1989. 21 de poeţi au făcut, în decembrie 2009, lecturi publice la Iaşi, Timişoara şi Bucureşti. În România, costurile unui turneu literar, pentru 10 scrii­tori, în cel puţin trei oraşe, se ridică la minimum 4.500 de euro. Din 2007 până în 2010 au susţinut lecturi pu­bli­ce, cu ajutor financiar de la USR, 27 de scriitori.

Lectură la export
Există şi turnee de lectură organizate în afara cadrului instituţional al Uniunii Scriitorilor, unele chiar în afara ţării. Revista „Contempo­ra­nul”, împreună cu Grupul editorial Ideea Europeană & EuroPress, a or­ga­nizat în 2007 două asemenea tur­nee, unul în Israel şi altul în Grecia. Liantul demersului l-a constituit existenţa, în ţările respective, a unor scriitori de limbă română şi a unui substrat cultural comun. Audienţa din spaţiile în care s-au desfăşurat lecturile era alcătuită însă şi din persoane necunoscătoare de limba ro­mâ­nă (s-au folosit translatori). În Israel, turneul s-a desfăşurat în trei oraşe (Tel Aviv, Haifa şi Ierusalim) şi a citit Aura Cristi (poezie), iar Ni­co­lae Breban, Janina şi Ion Ianoşi au conferenţiat pe tema care a consti­tuit motivaţia turneului, respectiv „Contribuţia scriitorilor evrei în cultura română”. 
Tema turneului din Grecia, care a avut loc în acelaşi an, în aceeaşi formulă, a fost „Scriitorii români şi di­aspora”. Onorariile scriitorilor parti­cipanţi la proiect au fost în medie de câte 300 de euro.
Editurile, cu puţine excepţii (anu­me când editorii sunt şi scriitori, ca în cazul de mai sus) nu organizează turnee de lectură. Lecturile publice sunt incluse însă, uneori, în turneele de promovare la care participă şi au­torii (de exemplu, Editura Curtea Veche, cu turneele de promovare a vo­lumelor „Ce n-a avut loc în promp­ter” de Lucian Mândruţă, „Suplean­tul” şi „Fata din Nazaret” de Petru Po­pescu şi „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu).
În concluzie, turneele de lectură sunt într-adevăr o sursă de venit, dar eficienţa lor se manifestă real numai în perspectivă culturală, în sensul că asigură sau înlesnesc circulaţia me­sa­jului artistic. Sub aspect material, câştigul este nesemnificativ şi discon­tinuu. Aşadar, turneele de lectură nu pot constitui, în această fază a rela­ţiei scriitor-public, o sursă permanentă de venit pentru scriitor, oricât de mare ar fi reputaţia acestuia.

Nicolae Breban: „Astăzi, Nichita n-ar mai avea loc de fotbalişti”
„Eu, unul, salut iniţiativa celor din Uniune care au demarat şi la noi o asemenea formă de promovare a scriitorilor. În Germania, de unde s-a preluat modelul, lecturile publice constituie o practică eficientă, atât în privin­ţa câştigului cultural, cât şi a celui financiar. La noi nu se pune problema unei surse constante de venit, dar un câştig cultural fără îndoială este. Lecturile publice sunt o încercare de readucere a scriitorilor în spaţiul pu­blic din care au fost alungaţi. În perioada in­terbelică, şi chiar în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat în conştiinţa pu­blică. Nichita Stănescu, de exemplu, era o vedetă, iar versurile lui erau ştiute pe dinafară. Nu ştiu dacă astăzi, cu nivelul de in­stru­i­re al publicului şi cu strategiile actuale de media, ar mai putea atinge acelaşi nivel de notorietate. N-ar avea loc de fotbalişti.”

Aura Christi şi recursul la metaforă
„Fundaţia Culturală Ideea Euro­peană a fă­cut nenumărate turnee în ţară şi în străină­tate. Fie că ne aflam la Ploieşti, Iaşi, Sibiu, Satu Mare, Cluj, Chişinău, fie la Sa­lo­nic, Delphi, Atena, Ierusalim, Haifa sau altundeva, senzaţia care m-a urmărit pretu­tindeni e că noi, scriitorii, suntem utili, că mă­car un pic, foarte-foarte puţin avem «forţa inimii», ca să ape­lez la o sintagmă a iu­bi­tului de noi Van Gogh, de a schimba, pentru câ­teva momente, lumea prin recursul la metaforă.”


Augustin Buzura: „Nu-mi plac improvizaţiile. Sunt prea bătrân pentru ele”
Nu toţi scriitorii agreează însă turneele de lectură, marele inconvenient al acestora fiind dis­crepanţa dintre „emisie” şi „recep­ţie”. Prozatorul Augustin Buzura îşi manifes­tă tran­şant rezerva faţă de asemenea tur­nee, în forma în care a văzut că se manifes­tă: „Respect pu­blicul, dar mă respect şi pe mi­ne. Turneele de lectură care se organi­zea­ză acum la Un­iu­nea Scriitorilor n-au nicio le­gătură cu aşteptările mele în acest sens. Am nimerit o dată, în­tâmplător, la o asemenea lectură şi nu mi-a plăcut. Nu poţi să citeşti oricum, oricui. Literatura, fie ea poezie sau proză, are nevoie - şi cred că şi merită - de un cadru, de un protocol adecvat, ca să nu spun ritual. Nu-mi plac improvizaţiile. Sunt prea bă­trân pentru ele.”