„Câtă speranţă”, spectacolul Teatrului Odeon, este adaptarea făcută de Radu Afrim după textele scriitorului israelian Hanoch Levin. Despre speranţe ale oamenilor obişnuiţi, al căror univers „dat peste cap” este văzut cu (auto)ironie şi cinism. Unul doreşte un partener cu care să traverseze strada, o actriţă speră să înveţe un cântec fără să greşească, o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat - şi reuşeşte, un bărbat spe­ră să-şi găsească portofelul uitat la o iubită cu câteva zeci de ani în urmă... Toată aceas­tă succedare de speranţe Afrim o prezintă pe cât de bizar şi sofisticat (ceea ce îl şi de­fi­neşte ca artist), pe atât de neinspirat. Deşi nu cu mult timp în urmă, în „Herr Paul” Afrim demonstra (sau cel puţin aşa a părut) o evidentă evoluţie în activitatea sa crea­toare - ceea ce mi-aş fi dorit să văd în conti­nuare -, piesa de la Odeon repetă o serie din schemele pe care regizorul le-a folosit în montările mai vechi. Într-un fel de varieté al absurdului care durează aproape trei ore, construcţia spectacolului se bazează pe fragmente ale textelor lui Levin, cântecele ce par compuse la repezeală (Vlaicu Gol­cea), glumiţe banale  şi nelipsita vulgaritate a limbajului care, dacă altă dată era un con­di­ment bine-venit, acum este total nemotivată. Cei 11 actori care interpretează cam 50 de personaje a căror complexitate există, în pofida aparentei simplităţi a conţinutului, creează cu umor indivizi cu tipologii ab­surde. O parte din ei au mai lucrat cu regi­zorul Radu Afrim, şi prestaţia a fost atunci una mult apreciată atât de spectatori, cât şi de critică. Acum, deşi măcar do­uă actriţe, Dorina Lazăr (interpretare plină de umor şi subtilitate) şi Rodica Mandache (poveste absurdă, dar expusă cu inocenţă), au ceva de spus, spectacolul nu transmite, iar mul­te dintre interpretări sunt exagerate nejustificat. Virginia Rogin, Ionel Mihăilescu, Ga­briel Spahiu, Antoaneta Zaharia sunt actori a căror disponibilitate este ştiută, iar experienţa îşi spune cuvântul, se pare doar că regizorul i-a cam grăbit. Lucrat ceva mai mult, spectacolul ar putea fi unul bun, pentru că personajele lui Hanoch Levin sunt universale şi au ofertă.
Deşi există culoare, decorul şi costumele semnate Iulia Vîlsan cad în capcana kitsch-ului, iar coregrafia lui Istvan Teglas are calitatea de a însufleţi uneori ritmul reprezentaţiei.