S-a întâmplat să citesc jurnalul lui Livius Ciocârlie în paralel cu re­ci­tirea „Vieţii ca o pradă”, reeditată de „Jurnalul Naţional”. Mi s-a pă­rut ciudat şi totodată benefic, re­con­fortant că doi oameni pot ve­dea viaţa în chip atât de diferit. Nu schimbă nimic faptul că Marin Pre­da avea 55 de ani, iar Livius Ciocârlie are 75. Este o chestiune de formulă de chimie sau al­chi­mie interioară (şi de raportare la exterior). Livius Ciocârlie scrie: „Un om fierbinte va găsi inadmisibilă existenţa mea. Eu rece, in­di­ferent, o admit pe a tuturor”. În volumul său, care este un jurnal nedatat, Livius Cio­câr­lie se vede asemănător lui Bernardo Soa­res, un heteronim al lui Fernando Pessoa.
Autorul citează adesea din Soares (care-i a­părea/se substituia lui Pessoa când acesta era obosit şi somnolent). Se identifică lui, mar­când şi unele deosebiri. Asta în partea a doua, mai extinsă, a volumului. Prima parte, „La două mâini”, este o reluare comentată a unor note mai vechi. Profesorul se tot decla­ră, în direct ca şi la reluarea notelor: bă­trâ­ni­cios, obosit, leneş, amorf, blazat, devitalizat, inutil, confuz, incompetent fizic şi pe deasu­pra, de la o vreme, surd. Oricum inapt să smulgă ca un câine tânăr (metafora lui Pre­da), din hoitul calului, ceea ce este „prada” existenţei. De fapt, nici câinii lui Preda nu puteau pentru că nu ştiau de unde să apuce. Livius Ciocârlie  ştie de unde să apuce viaţa, dar se face că îi este lene. El se preface inactiv şi stångaci ca să fie lăsat în pace, să nu i se re­proşeze, la o adică, faptul că n-ar avea (deşi are) rigoare şi coerenţă. Ar vrea să acrediteze ideea că scrie şi el cum poate şi de­spre ce poate! În realitate, un inactiv nu scrie, un blazat nu publică, un obosit se odihneşte.
Autorul se comportă ca scoţia­nul lui Jerom K. Jerome care îi înşi­ră iubitei toate defectele lui ca, în caz de căsătorie, ea să nu ridice nicio pretenţie. Dincolo de acest joc, Livius Ciocârlie este foarte iute şi precis. Volumul abundă de maxime, de ver­vă. Citez doar una: dacă ar avea spirit de competiţie, moartea nu s-ar lua de nişte pră­pădiţi ca noi. De fapt pe mine, cititor, nu mă implică dacă Livius Ciocârlie seamănă sau nu cu Ber­nardo Soares, mie îmi place mai mult pri­mul, cu modul său de a se preface ezitant ca să nimerească la fix.
„Cu faţa la perete” este o lectură captivan­tă pentru că este o tolbă de idei. Dai peste tot de ascuţişuri. Matricea, sosul, aspicul, im­por­tant şi el stilistic, are doar rolul de a face plă­cută şi accesibilă consumarea bucăţelelor de sens. Livius Ciocârlie posedă ceea ce nu­mea Mircea Martin „dicţiunea ideilor”. Adică ştie să formuleze în chip memorabil. Dar şi să co­menteze vorbele memorabile ale altora pe ca­re are dexteritate să le găsească. Autorul a în­tors faţa la perete şi se preface adormit. Dar, ca la soacra lui Creangă, ochiul veşnic treaz din ceafă e chitit asupra noastră. Avea dreptate Preda cu formula lui, ironizată repetat de Ale­xandru George, a „vieţii ca o pradă”? În­clin să cred că avea îndreptăţirea lui, diferită de cea a lui Livius Ciocârlie. În­trucât mă pri­veşte, echilibrul punctelor de vedere mă se­du­ce şi, de câte ori mă voi agita (inutil) să muşc din hoit, gândul că există şi „varianta Cio­cârlie” o să mă tempereze şi o să mă însenineze.