Până acum, doar în două rânduri mi s-a spart casa. Nici prima oară, nici apoi, bandiţii nu mi-au furat nimic. Dintr-un motiv simplu: n-au avut ce. Doar şifonierul şi comodele erau răvăşite, hainele -împrăştiate peste tot, cărţile - răsfoite şi zvârlite la-ntâmplare. N-aş fi avut vreo problemă dacă mi-ar fi şutit televizorul, computerul ori caii de la bicicletă. Mă dărâmă însă impudoarea atingerii ilicite, scârba că nişte mâini străine mi-au cotrobăit intimitatea. Ei bine, ca scriitor, am avut aceeaşi senzaţie, că sunt pipăit pe portofel, când am aflat despre decizia Finanţelor de a mulge mai mulţi bani de la cei care trăiesc de pe urma cuvintelor sau artelor. În primul rând, fiindcă dreptul de autor este unul de proprietate, nu unul de muncă! Este deci o cretinitate să mi se sustragă de-acolo nişte aşa-zise “contribuţii sociale”! Că şpagă la doctori, la miliţieni şi la conţopişti tot dau, iar primăria tot nu-mi asfaltează strada şi nici nu-i pune felinare! De ce nu mi se cer “contribuţii sociale” şi pentru stiloul cu care mă enervez acum? În plus, pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau să mă miluiască statul român cu pensiile lui batjocoritoare şi incerte, în schimbul producţiilor minţii şi inimii mele? Cine mă poate împiedica să le acord cu chirie cui vreau eu? Cine e e imbecilul care nu dă un ban pe gândurile mele, dar îmi cere bani pentru ele?! Bănuiesc că nu doar România, ci şi Mexicul e-n criză. Ei bine, încă din 1957, finanţiştii purtători de sombrero au hotărât că, decât să-i dijmuiască pe artiştii plastici, e mai profitabil pentru ţară să construiască şi să pună la păstrare un veritabil tezaur. După următorul algoritm: dacă un pictor vinde cinci pânze într-un an, trebuie să doneze statului una. Astfel, Fiscul lor a ajuns să deţină astăzi 4.248 de picturi, sculpturi, gravuri şi fotografii semnate de mari maeştri. Din 1975, programul cu pricina a devenit, oficial, parte a Codului Fiscal. Evident, valoarea acestor opere creşte în timp. O piesă a lui Diego Rivera, evaluată în 1950 la 50.000 de dolari, face acum câteva milioane. Cu toate acestea, statul nu are voie să vândă nimic din această colecţie. Mai mult: dacă, de pe urma unor expoziţii, se iveşte şi un oarecare profit, statul îi rambursează artistului o parte din bani. Aşa că visez să prind şi eu vremurile când fiecare al şaselea poem să-l donez, olograf, Guvernului, în contul “contribuţiilor sociale”. Deocamdată, cred că Executivul actual al ţării mele nu ar trebui să se numească “guvernul Boc”, ci “guvernul Hannibal Lecter”. M-a trepanat, mi-a tăiat o bucată din creier, a pus-o la prăjit şi mi-a poruncit s-o mănânc. Şi faza încă n-ar părea atât de fioroasă dacă nu mi-ar sufla autoritar să şi spun cu gura plină: “Mmmmm! E bun!”.
