Ultimul studiu Erste care analizează piaţa aurului ajunge la aceeaşi concluzie cu un articol publicat de „Săp­tămâna Financiară” pe 11 fe­bruarie 2008: „Aurul - ultimul bastion în faţa inflaţiei”. Cu alte cu­vin­te, bancherii, care se ocupă, în principal, cu atragerea şi plasarea bani­lor de hârtie, constată că „pe măsu­ră ce încrederea în moneda fiduciară (n.r. - care are o valoare ficti­vă, convenţională) scade, aurul îşi demonstrează stabilitatea, aşa cum a făcut-o de-a lungul secolelor”.
Analiştii Erste au previzionat corect, în vara anului 2008, depăşirea pragului de 1.200 dolari, ca fiind „prima ţin­tă” din procesul de majorare a pre­ţu­lui aurului. Pe fondul creşterii „ex­plo­zive” a masei monetare, a nevoii de protecţie a investitorilor în faţa in­flaţiei şi a riscurilor financiare, pre­cum şi a dorinţei băncilor centrale de a-şi diversifica portofoliul, preţul aurului a atins un nou nivel-record, la începutul săptămânii trecute, de aproape 1.265 de dolari pe uncie.
În urma achiziţiilor de aur făcute de băncile naţionale ale Indiei, Ara­biei Saudite şi Chinei, băncile centrale au devenit cumpărător net, pen­tru prima dată în ultimii 20 de ani. Iar cea mai bună dovadă a faptului că nivelul actual al preţului me­talului galben nu vine într-un context speculativ e dată de comparaţia dintre datoria publică şi aurul de­ţi­nut. Dacă s-ar acoperi cu aur 10% din datoria publică a Statelor Unite, pre­ţul metalului preţios ar trebui să ur­ce la 4.500 de dolari.
Într-un interval de un an, expe­r­ţii Erste prevăd un preţ de 1.600 de dolari pe uncie, în condiţiile în care aurul devine tot mai tentant chiar şi pentru marile fonduri de hedging. De asemenea, pentru prima dată, cererea investitorilor o depăşeşte pe cea din industria bijuteriilor.

Aurul - barometrul sărăcirii noastre
În anul 2010, preţul aurului nu a mai depins de evoluţia dolarului. Ten­dinţele recente arată că un dolar mai puternic nu înseamnă neapărat un preţ mai slab al aurului. Aurul şi-a menţinut preţul ridicat în pofida redresării dolarului şi a atins un nou nivel, cel mai ridicat de până acum. Un lucru remarcabil, dat fiind caracterul său slab sezonier, care ar putea fi şi un argument în favoarea unei noi faze a pieţei în creştere, notează analiştii Erste. Asta-i determină să se aştepte ca aurul să atingă preţul-ţin­tă de 2.300 de dolari/uncie mai de­vre­me, în 2012, faţă de previziunea anterioară care dădea acest nivel pentru anul 2020.
Dar apropo de acest prag de 2.300 de dolari. De ce nu 2.500 sau 2.650 de dolari? Experţii Erste susţin că în anii ’80 dolarul american avea o putere de cumpărare semnificativ mai mare decât în prezent. Potrivit calculelor oficiale de inflaţie ale Fe­deral Reserve (Fed), maximul istoric ajustat la inflaţie al preţului aurului s-a situat la 2.300 de dolari/uncie. Cu alte cuvinte, preţul aurului ar trebui să urce la acest nivel pentru a atinge echivalentul valorii reale a unciei de aur din 1980, spun cei de la Erste. În timp ce, la sfârşitul anilor ’70, preţul unciei de aur se situa la nivelul de 850 de dolari, venitul anual mediu al unei familii americane ajungea la 17.000 de dolari. Astăzi, un venit anual de 17.000 de dolari plasează o astfel de familie sub pragul oficial de sărăcie. Îndatorarea a crescut la proporţii dramatice între timp. Astfel, vo­lumul total al datoriilor gospo­dă-rii­lor americane s-a majorat de la 10 miliarde de dolari în 1987 la aproape 30 de miliarde de dolari în prezent.
De la înfiinţarea Fed, în 1913, do­larul a pierdut mai mult de 95% din puterea sa de cumpărare, în vreme ce aurul şi-a multiplicat-o de 50 de ori. Declinul puterii de cumpărare a dolarului american s-a accentuat în mod special după abolirea etalonului-aur. Dolarul şi-a pierdut 80% din valoarea din 1971 încoace. Pentru a cumpăra acelaşi coş de produse pentru care, în 1980, se plătea echivalentul unei uncii de aur, adică 850 de dolari, astăzi ar trebui cheltuiţi 2.300 de dolari. Acest fapt constituie o măr­turie impresionantă cu privire la capacitatea aurului de a-şi prezerva puterea de cumpărare. 

Prea mulţi bani, prea puţine bunuri
„Săptămâna Financiară” explica într-un articol anterior că, în con­di­ţiile în care o multitudine de compa­nii şi persoane s-au refugiat în cash, politicile monetare expansive au venit să suplimenteze cantitatea de bani de pe pieţe, prin „fabricarea” al­tora. Şi cu cât s-a amplificat lipsa de în­credere, cu atât au injectat mai mulţi bani principalele bănci centrale ale lumii - până au ajuns la cele mai mici rate ale dobânzilor din ul­timele decenii...
Respectivii bani n-au provocat încă o inflaţie galopantă fiindcă doar o mică parte din masa monetară adu­să în discuţie a devenit activă. Totuşi încrederea băncilor, investitorilor şi a populaţiei dă semne de re­venire, şi e doar o chestiune de timp până când revirimentul va fi total. Atunci se va observa cum capaci­tă­ţile de producţie nu fac faţă cererii în­globate în imensa masă bănească deţinută, ceea ce va inflama puternic preţurile. Iar un al doilea puseu de criză care ar urma perioadei de in­­flaţie şi revigorare a economiei poa­te fi judecat pe seama „precedentelor” in­terbelice. Marea Depresie din 1929-1933 a durat de fapt până în 1938-1939. Asta pentru că în 1932-1933, când guvernele s-au grăbit să anunţe că s-a ieşit din criză, a urmat un val inflaţionist puternic. Şi după aceea, pe fondul reinstalării neîncre­derii, a avut loc un al doilea episod deflaţio­nist, evidenţiat prin rate ale şomajului de 17-19% în SUA în 1938-1939.
La fel se poate întâmpla şi acum. Din ce în ce mai mulţi indivizi şi com­panii îşi vor da seama că inflaţia îi loveşte în „raritatea” bunurilor pe care le posedă - respectiv banii - şi îşi vor îndrepta atenţia către active mai rare, care nu-şi pierd valoarea în timp şi nici nu pot fi multiplicate prin politici monetare discreţionare. Vor achiziţiona pe scară largă aur, platină sau argint.

Doar un pas pånă la concluzia finală ni se livrează bani falşi
Analiştii validează raţionamentul SFin spunând că aurul şi meta­le­le preţioase reprezintă singura categorie de active care îşi păstrează va­loarea atât în contexte inflaţioniste, cât şi deflaţioniste, în mod sustena­bil. O extindere rapidă a capaci­tă­ţi­lor de producţie este foarte puţin pro­­babilă. Creşterea producţiei, a costurilor cu energia şi salariile re­pre­zintă o parte din factorii care au compensat din plin creşterile pre­ţu­lui aurului. În plus, resursele care pot fi exploatate cu uşurinţă sunt în mare parte epuizate, ceea ce înseam­nă că metalul trebuie extras de la adâncimi mai mari, producţia de­ve­nind astfel tot mai costisitoare.
De aceea, subliniază analiştii Erste, scenariul privind „preţul ma­xim al aurului” rămâne intact. Fap­tul că investitorii instituţionali, fondurile suverane şi ţările producă­toa­re de petrol sunt încă la nivelul de subpondere privind materiile pri­me şi în special aurul indică o creştere continuă a cererii investitorilor. Cri­za creditelor nu s-a încheiat. Datele macroeconomice din Statele Unite conturează o imagine ambivalentă a economiei. S-a vorbit mult de­spre o revenire a recesiunii, care nu poate fi încă scoasă din calcul, arată analiştii Erste.
Concluzia e clară. Tâlhăriţi de stat cu armele deficitelor şi inflaţiei, oa­menii se întorc la mijloacele de apă­rare tradiţionale. Cumpără bu­nuri ce nu pot fi multiplicate prin politici monetare discreţionare cum ar fi au­rul, platina, argintul, după ca­re vor trece la petrol şi metale ne­fe­roase. Iar când vor vedea că după „con­cu­renţa” cash-ului a urmat cea a meta­lelor, băncile centrale vor sări din nou în apărarea banilor emişi de ele, cerând guvernelor să reglemen­teze drastic şi bursele de mărfuri, aşa cum au făcut-o cu pieţele financiare.
Nu asta e soluţia, ci acceptarea adevărului că de fapt nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu 100 de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur. Acum banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incer­ti­tudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că această cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băn­cile centrale masele băneşti.

Rezistenţa s-a transformat în suport
Valoarea aurului deţinut de Statele Unite se ridică în prezent la 1,85% din PIB. În 1940, aceasta era de peste 20%, iar în 1980 - de aproape 7%. O comparaţie între aur şi istoricul masei monetare sugerează, de asemenea, că nivelul actual al preţului este atractiv. Dacă 45% din masa monetară restrânsă (M1) ar fi aco­pe­rită cu aur - aşa cum s-a întâmplat în 1980 -, preţul aurului ar trebui să creas­c­ă la aproximativ 10.000 de dolari. Pentru a acoperi masa monetară extinsă (M2), preţul aurului ar trebui să urce chiar la 30.000 de dolari. Profilul oportunităţi/risc pentru investiţiile în aur este în continuare excelent, spun specialiştii Erste. Pe baza ipotezei tehnice fundamentale conform căreia „rezistenţa se transformă în suport”, pragul de 1.000 de dolari pare să constituie un suport solid.

Doar creşterea dobânzilor poate ieftini aurul
La ora actuală, numai creşterile masive ale ratelor dobânzilor ar putea slăbi preţul aurului pe termen lung, susţin analiştii Erste, care adaugă că, în contrast cu situaţia din 1980, o astfel de perspectivă este puţin probabilă. La sfârşitul anilor 1970, perioada de inflaţie ridicată din SUA a putut fi remediată numai prin intermediul unor creşteri masive ale ratelor dobânzilor, decizie luată de preşedintele de atunci al Fed, Paul Volcker. Ratele dobânzilor nominale se situau la 20%, în timp ce ratele reale se găseau la 8%.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR:
„Când încrederea în instituţii scade, uitaţi cum creşte încrederea în aur“

Ronald Stöferle, analist aur Erste Group:
„Aurul este valuta aleasă de piaţa liberă pe parcursul ultimelor milenii“

Alan Greenspan, fost preşedinte Fed:
„Secretul jenant din spatele tiradei etatiştilor împotriva etalonului aur este acela că deficitul bugetar e pur şi simplu o schemă ascunsă de confiscare a bunăstării. Aurul se opune acestui proces insidios, fiind garantul drepturilor de proprietate“