Celor care au uitat schiţele lui Caragiale le amintesc că replica din titlu apare în finalul schiţei „Inspecţiune”. Nenea Anghelache, un funcţionar-model (bugetar!), ajunge să se spânzure după ce, câteva zile la rând, diverşi amici îi relatează „cazuri” de inspecţii inopinate în care mulţi funcţionari (tot bugetari) fuseseră prinşi cu lipsuri mari de bani şi, deci, suspectaţi de delapidare. În faţa tragicului deznodământ şi mai ales în faţa registrelor contabile completate cu acribie şi a casei de bani din care nu lipsea niciun leu, amicii, consternaţi, exclamă: „De ce, nene Anghelache, de ce?”.
Relaţia psihologică dintre amici şi ne­nea Anghelache sea­mănă izbitor cu re­la­ţia dintre guvernanţii de azi şi funcţionarul român (tot bugetar, bată-l vina!).

Politica haosului
După ce au isterizat o ţară întreagă, timp de o lună, cu ameninţarea tăierii salariilor şi pensiilor, Traian Bă­ses­cu şi Emil Boc s-au văzut puşi, vineri, în situaţia de a căuta cu disperare „planul B”,  pentru că „legile austeri­tă­ţii” au fost respinse de Curtea Constituţională. Măr­tu­risesc că am fost surprins şi de soluţia Curţii, dar mai ales de panica şi bâlbâiala de la Palatul Victoria.
Soluţia Curţii este oarecum surprinzătoare prin pris­ma războiului dus în ul­ti­mele săptămâni pentru no­minalizarea noilor judecă­tori. Este deja un loc comun faptul că, fiind nominalizaţi de Parlament şi preşedinte, judecătorii pot fi suspectaţi de parti pris-uri politice. Din­tre cei trei judecători cărora li se încheiase mandatul, doi erau mai apropiaţi de PSD. Cei care i-au înlocuit au fost nominalizaţi de preşedinte, de Cameră şi de Senat. Pen­tru că de voinţa preşedinte­lui nu putea să se atingă ni­meni, Opoziţia a căutat să-şi impună oamenii prin nominalizările de la Parlament, dar, în faţa unei majorităţi PDL-UDMR-UNPR, această în­cercare avea puţine şanse de reuşită. Şi totuşi, la Came­ra Deputaţilor, lipsa de disciplină a coaliţiei guverna­men­tale a făcut ca, iniţial, câş­tigătorul să fie Valer Dor­neanu. Până la urmă, după un scandal cu îmbrânceli şi vorbe grele, Roberta Anasta­se a tras de Regulament, vo­tul a fost reluat, Opoziţia a ie­şit din sală în semn de pro­test, şi Puterea  l-a desemnat la Curte pe Ştefan Minea.
Am rememorat evenimentele tocmai pentru că ten­siunea creată în jurul no­ilor judecători era legată di­rect de ceea ce urma să fie pronunţarea Curţii asupra legilor de austeritate pe care Guvernul şi-a asumat răs­pun­derea.
Prima întrebare care se pune este: „Oare Puterea nu are chiar niciun fel de influenţă asupra judecătorilor Curţii?”. Răspunsul este mai complicat decât un simplu da sau nu. Curtea trebuie să-şi motiveze deciziile şi mai ales să ţină seama de deciziile precedente. Or, în mediile juridice se vorbea de mult timp despre probabilitatea mare ca reducerile de pensii să fie declarate neconstituţionale, tocmai în virtutea unor hotărâri anterioare ale Curţii. Ajungem astfel la a doua întrebare: „De ce, considerând probabilitatea mare de admitere a demersului Opoziţiei, Pu­terea nu a fost pregătită cu planul B?”. Sau de ce nu a ales Puterea, de la început, o variantă de restrângere a cheltuielilor şi/sau creştere a veniturilor care să fi avut o probabilitate mai mare de „trecere” prin focul declan­şat de Opoziţie? La această întrebare răspunsul este şi mai dificil şi, de fapt, cred că este vorba despre mai mulţi factori, aflaţi în planuri di­ferite ale realităţii. Nu voi discuta greşelile datorate ne­glijenţei, birocraţiei sau in­competenţei funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi cu pregătirea concretă a ma­te­rialelor şi do­cumentaţiei pentru legile res­pective. Mă voi mărgini să apreciez cau­zele şi implica­ţi­ile strict po­litice.
Primul element evident este lipsa de comunicare în interiorul arcului guvernamental, lipsa de comunicare între grupul de apropiaţi ai preşedintelui şi Guvern (de­şi unii dintre apropiaţii lui Traian Băsescu fac parte din Guvern) şi lipsa de comunicare în interiorul PDL. Dacă ne aducem bine aminte, o situaţie oarecum similară, în care zvonurile pe surse erau mult mai consistente şi mai rapide decât comunicatele oficiale, a existat şi în ultimul an al guvernării Năstase. Cred că putem vorbi de un viciu de sistem, şi nu de un specific al unui partid sau al altuia. Capacitatea clasei po­litice româneşti de a coopera chiar şi pe proiecte simple ne apare, astfel, cutremură­tor de limitată. Şi, ca un co­ro­lar, la fel de limitată este şi capacitatea partidelor de a se exprima coerent în spaţiul public.
Un alt element este ten­din­ţa de ocultare. Această tendinţă se manifestă la toa­te nivelurile birocraţiei din instituţiile statului, dar şi în zone aparent neutre: partide politice, ONG-uri, agenţi economici. E ca şi cum fiecare individ aparţinând unei ie­rar­hii ar avea, indiferent de sarcina formală, şi o sarcină de gate keeper, de „vămui­re”. În societatea româneas­că indivizii „privatizează” în folos propriu o parte din a­tri­butele funcţiei instituţio­nale, astfel încât informaţia nu circulă impersonal, rapid şi corect între expeditori şi destinatari, ci este învestită cu o valoare de uz personal de care se servesc toţi cei ca­re au acces la ea. Rezultatul este că cei mai mulţi biţi de informaţie nu se găsesc în in­formaţia propriu-zisă, ci în/la persoanele care o ve­hi­culează. Este, dacă vreţi, o distorsionare a principiului lui McLuhan, „media is the message”.
Din cele de mai sus re­zul­tă, până la urmă, o concluzie relativ banală: în România, Puterea se erodează în mare măsură din lipsă de comunicare. Fiecare partid sau ali­an­ţă care ajunge la putere este format din indivizi care acţio­nează şi reacţionează similar, respectiv deturnea­ză sistematic informaţiile în folos propriu. Se ajunge astfel la situa­ţia că orice guvern devine rapid, în maximum un an de la învestitură, un guvern de „funcţionari particulari”, da­că putem spune aşa.

Cine pierde şi cine cåştigă…
Mi-e greu să cred că des­fă­şurarea evenimentelor din ultimele trei săptămâni a fost un scenariu deliberat al Puterii. Că, adică, Traian Bă­sescu a alungat în mijlocul României doar o petardă cu tăierea pensiilor şi salariilor şi că ar fi urmărit prin aceasta doar, să zicem, repoziţio­narea politică sau scenariul fantezist al rezolvării ex ma­china a crizei. Fie că a existat măcar o frântură din acest scenariu fantasmagoric, fie că, mult mai realist, birocra­ţia şi serviciile secrete s-au împiedicat reciproc şi nu le-au oferit preşedintelui şi Gu­vernului pârghii suficiente pentru gestionarea situaţiei, Puterea a pierdut cel mai mult din actualul clinci po­litic. Pe lângă credibilitate şi imagine, Puterea a pierdut şi resortul acţional, dar şi posibilitatea unei retrageri onorabile. Acţiunea clamată până acum se baza pe principiul sacrificării bugetarilor, dar al menţinerii în funcţiune a sectorului privat din econo­mie, printr-o fiscalitate moderată. Perspectiva pare ratată deoarece va fi foarte greu să se obţină o relansare econo­mică rapidă. Mai mult, PDL, pus în şah de decizia Curţii Constituţionale, nu poate să se retragă de la guvernare. Pe termen lung, actualul gu­vern va fi indisolubil legat, în percepţia oamenilor, de fap­tul că deciziile sunt luate de preşedinte şi că aceste decizii nu numai că nu sunt eficiente, ci şi irită populaţia.