Cum a devenit leul convertibil (42)

Să ne amintim. Era prin ’92. Ni s-au fluturat pe dinaintea ochilor mai multe oferte de îm­prumuturi tentante. Două sau trei erau fabuloase. Ni se aduceau „pe tavă”, dintr-o dată, zece miliarde de dolari. Banca Naţională a re­fuzat să negocieze un astfel de credit. Doam­ne, ce scandal a urmat! Acuzaţii publi­ce de subminare a economiei naţionale. In­terpelări în Parlament. Injurii adresate conducerii Băn­cii Naţionale, pentru că refuză o ofertă… ge­ne­roasă.
De unde primiserăm noi însă o astfel de ofer­tă? De la vreuna dintre marile bănci din lu­me? Nicidecum. Ea venea din partea unor fundaţii necunoscute.
Atunci, la noi, se ştia prea puţin despre fir­me-fantomă. Despre spălări de bani. Sau de­spre faptul că numai prin arterele eco­no­miei subterane banii circulă cu trenul, cu vaporul sau cu camioane. Avea să mai trea­că un timp până când TVR-ul a cumpărat „Ca­racatiţa”. Deşi, chiar înainte de acest mo­ment, ajun­se­seră şi la noi informaţii despre finanţarea tunelului feroviar de sub Canalul Mânecii. Pen­tru acest gigantic proiect al sfârşitului de se­col XX, sumele necesare s-au adunat prin mon­taje fragmentare. Nici măcar vestita Bancă de Investiţii a Uniunii Eur­o­pe­ne, care de­ţine cel mai înalt calificativ de ga­ranţie („AAA”), nu a reuşit să participe de „una singură” la finanţarea unui tronson al tunelului. Aici s-a montat un credit cu parti­ciparea unui consorţiu compus din… 200 de mari bănci. Pentru că nimeni, atunci ca şi acum, deşi banii circulau întruna, de pe o pia­ţă pe alta, dintr-o ţară în alta, dintr-o par­te a lumii în alta, nu putea să monteze singur, dintr-o da­tă, nici măcar un împrumut de o jumătate de miliard de dolari. Oricât ar fi fost de puternic pe piaţa de capital.
Nici măcar japonezii. Obligaţiunile licitate de Banca Naţională a României pe piaţa de capital japoneză, în numele statului nostru, în 1996, au avut succes. În primul rând pentru că operaţiunea era girată de un gigant al lu­mii financiare: Grupul Nomura. Nu s-a repe­zit însă nimeni să le cumpere pe toate, dintr-o răsuflare. Nici măcar uriaşa bancă „Sumi­tomo”, deşi a participat la licitaţie. Su­ma de trei sferturi de miliard de dolari s-a adunat printr-un montaj la care a contribuit aproape întreaga piaţă de capital a Japoniei. Au cum­părat obligaţiuni româneşti toate ma­ri­le bănci japoneze, între care unele clasate în­tre pri­me­le zece bănci din lume. Au cum­părat aproape toate casele de titluri de va­lori. Şi au cumpă­rat foarte mulţi investitori mici, care şi-au pus în joc o parte din economii.
Se ştie că, în acel timp, un mare bazin de bani din lume era zona Pacificului. Dacă în această zonă, pe un segment al ei - piaţa japoneză, puternică şi bine irigată cu lichidi­tăţi -, pentru un montaj de trei sferturi de mili­ard de dolari a fost nevoie de două etape şi de o mobilizare de forţe atât de mare, ce am putea să credem despre oferta ce ni se fă­cu­se în ’92, de zece miliarde de dolari, pro­veniţi dintr-o singură sursă? Ori era o farsă, ori se încerca transformarea României într-o spălă­to­rie de bani. După zece ani, ţara noastră ar fi fost în situaţia de a restitui - dintr-o dată! - zece miliarde de dolari. Bani curaţi.
De aici se mai nasc şi alte întrebări. Ce am fi făcut noi, atunci, cu aceşti bani, în condiţiile în care economia românească nu era pre­gătită să valorifice eficient nici măcar sumele nesemnificative existente în ţară? Şi, apoi, cum am fi putut să plătim, în anul 2002, toţi banii, plus dobânda? Dintr-o dată?
Nici cele trei sferturi de miliard de dolari de la japonezi, sumă primită pentru trei ani, plus dobânda anuală de numai 5,2 la sută, nu ne-a fost tocmai uşor s-o rambursăm.
De ce au cumpărat japonezii obligaţiuni ro­mâ­neşti? Şi în ce condiţii?
După 15 ani de absenţă, România a reintrat, în toamna anului 1995, pe piaţa interna­ţi­o­nală de capital. Când, în numele statului, BNR a obţinut un credit de 150 de milioane dolari de la un consorţiu de bănci importante. Înţelegerea s-a centrat în jurul celebrei „Citibank”, una dintre cele mai mari bănci din lume. Drumul fiind deschis, au putut fi con­tractate - în acel an - alte câteva împrumuturi, suma totală nedepăşind 100 de mi­li­oane de dolari. Un record a fost bătut însă în 1996: cea mai mare emisiune de obli­ga­ţiuni din istoria ţării. Locul de lansare: pia­ţa japo­neză de capital.
Conjunctura în care s-a construit acest eveniment a constituit-o restructurarea pieţei financiare din Japonia. Tocmai se înfăptuia acolo o reformă a împrumuturilor, provocată de creditele neperformante ce au dus la falimentarea unor instituţii bancare. Două di­recţii erau urmărite cu precădere. Prima avea în vedere dispersarea creditărilor. Pen­tru ca un flux de bani să nu ajungă la un singur client, a cărui eventuală intrare în incapacitate de plată să pună banca în pericol, ci să fie desfăcut  în mai multe părţi. Desigur, spre a asigura atenuarea riscului de plasament. Cea de-a doua direcţie o constituia con­cen­trarea bancară. Fuziunea. Banca „Sumi­tomo”, ce a deţinut capul de afiş în Japonia şi în lume până în primăvara anului 1996, a fost nevoită să cedeze locul unu. Prin unirea a două mari bănci, „Tokyo” şi „Mitsubishi”, a luat fiinţă o nouă instituţie bancară - „Tokyo-Mitsubishi”.
Semnificativ este faptul că ambele bănci - „Tokyo-Mitsubishi” şi „Sumitomo” - au parti­cipat la subscrierea obligaţiunilor pe care Ban­ca Naţională a României le-a lansat pe piaţa de capital a Japoniei, alături de alte mari bănci, de aproape toate casele de titluri de valori şi de numeroşi mici investitori.