În ultimii ani, discursul guvernamental a devenit foarte coroziv în raport cu serviciul public şi cu angajaţii săi. Sub pretextul nevoii de reformă, se loveşte temeinic la rădăcina statului modern, furnizor de servicii de sănătate, edu­caţie, administraţie, justiţie, apărare, ordine publică, protecţie socială. Gu­vernanţii ne spun că sectorul public consumă prea mult din valoarea adău­gată creată de societate. Deseori, ex­po­nenţii puterii ne asigură că sectorul public în Europa arată altfel decât la noi, că statul român este obez şi refractar la performanţă, că alte state euro­pene sunt agile şi lucrative. Oare ne spun adevărul? Cum arată politicile de reformă a sectorului public în alte ţări europene? Care sunt obiectivele acestor reforme? Mai mult stat, mai puţin stat sau un stat mai ofertant cu ce­tă-ţeanul?
În Europa, reformele sectorului public im­plică un management de tip strategic, care defineşte căile de evoluţie fundamentală pentru serviciul public. Managementul operaţional, care asi­gură funcţionarea curentă a instituţiilor publice, nu are nicăieri valenţe strategice, aşa cum se intenţionează la noi. Căci managementul sectorului public românesc în timpul crizei, adaptarea lui la precaritatea resurselor publice, nu este decât management operaţional, în cel mai măgulitor caz pentru guvernare. El nu se poate substitui reformei ade­vărate. Oricare ar fi intenţiile domnului Băsescu de a sufoca statul social din ţara pe care a ajuns să o conducă, Ro­mânia este şi rămâne parte a Uniunii Europene, care a stabilit deja că pentru viitorul său sunt esenţiale serviciile de interes general (SIG), serviciile de in­te­res economic general (SIEG) şi servi­ciile sociale de interes general (SSIG). Strategiile europene îi vor supravieţui domnului Băsescu.
Mai întâi, să lămurim problema numă­rului de angajaţi în sectorul public european, despre care ni se spun multe minciuni. În România există 1.360.000 de bugetari la 21,5 milioane cetăţeni. Germania are 4 milioane de angajaţi publici la o populaţie de 82 milioane lo­cuitori. Austria, la 8,1 milioane locui­tori, are 480.000 de angajaţi publici, din care 40% lucrează în instituţii pu­blice centrale. Belgia are 10,4 milioane locuitori şi 937.000 de angajaţi pu­blici, din care 30% la nivel federal. Iar reforma administraţiei publice a fost deja aplicată. Danemarca, ţară cu 5,4 mili­oane locuitori, are 837.000 de angajaţi publici şi nimeni nu spune că este copleşită de „nesimţiţi”. Spania, la 42 milioane locuitori, are un sector public cu 2,4 milioane angajaţi. Finlanda, cu 5,2 milioane locuitori şi cu o economie înalt competitivă, are 656.000 angajaţi publici. Ungaria, la 10 milioane locui­tori, a angajat în sectorul public 810.000 persoane. Austera Olandă are şi ea 835.000 de angajaţi publici la 16 milioane locuitori. Polonia, la 38,2 milioane locuitori, are 3,7 mili­oa­ne angajaţi publici, din care 30% lu­crea­ză în activităţi economice. Cehia, la 10 milioane locuitori, a angajat în do­meniul public 680.000 de persoane. Marea Britanie are un sector public în care lucrează 5,8 milioane persoane, populaţia ţării fiind de 59,7 milioane locuitori. Se vede clar că, oricare ar fi cultura politică şi economică a ţării, modernitatea este aceea care solicită o anumită pondere a sectorului public, furnizor de servicii publice de interes general, de servicii economice, de servicii sociale. Mai puţin înseamnă regres, nu reformă.
Noile practici de management public sunt aplicate pretutindeni, cu rezultate încurajatoare. În toate domeniile de ac­tivitate publică se aplică logica obţine­rii de rezultate mai bune, cu consum mai mic de resurse. Responsabilizarea angajaţilor publici, cultura rezultatului, continua evaluare a politicilor publice sunt căi pe care ar trebui să meargă Ro­mânia. Guvernanţii noştri nu vizează însă aşa ceva, ci transformarea statului în complicele mărunt al marilor interese şi în gardianul cetăţeanului obişnuit. Preşedintele este agentul acestei transformări ostile.