Cazul „mareei negre” din Golful Mexic, considerată istorică prin dimensiunile şi implicaţiile sale, generată de deversările din puţurile de extracţie a petrolului din zonă ale gigantului multinaţional British Petroleum (BP), readuce în atenţie conflictul dintre ecologie şi economie, care poate deveni ireconciliabil în situaţii extreme. Recunoscut în cadrul OCDE încă din 1972 şi consacrat în numeroase legi naţionale, în dreptul UE şi în dreptul internaţional, principiul „poluatorul plăteşte” se înscrie perfect în logica economiei de piaţă şi presupune, între altele, ca responsabilul de orice vătămare adusă mediului să fie ţinut, să suporte, cel puţin, costul depoluării absolut necesare. Începutul aplicării sale, în marile cauze ecologice, a fost relativ timid, dar suficient pentru a prevesti consecinţele de mai târziu, precum cele ale cazului BP.
Astfel, într-una din primele speţe de acest gen, unul dintre cei mai importanţi producători mondiali de chimicale, Union Carbide, al cărui nume avea să fie legat pentru totdeauna de catastrofa aferentă exploziei de la uzinele Bhopal din India (1984), ce a generat moartea a 14.000 de persoane şi intoxicarea gravă a zeci de mii de oameni, prevalându-se de precaritatea reglementă-rilor juridice în materie, a sfârşit la fi obligat să plătească, în 1989, numai 470 de milioane de dolari victimelor sale. Dar eticheta aplicată cu această ocazie avea să-i coste, în cele din urmă, declinul pe piaţa de profil, până la dispariţia, prin absorbţie, de către Dow Chemical, în 2001. La fel, accidentul de la Three Mile Island din 1979 şi mai apoi cel de la Cernobîl (1986) au pus sub semnul întrebării, în multe state, viabilitatea nuclearului ca sursă pentru energia electrică.
Desigur, există şi contraexemple, în cadrul cărora întreprinderile implicate au supravieţuit debitului ecologic, speculând mai ales deficienţele de ordin juridic ori/şi conjuncturi concrete. Este cazul societăţii Exxon, responsabilă de o „maree neagră” produsă în Alaska, în 1989, şi cel al firmei Total, vinovată de provocarea unui atare fenomen în 1999, pe coastele franceze, care au supravieţuit despăgubirilor acordate în justiţie (rămase modice!) şi, mai ales, oprobriului public aferent.
Considerat un veritabil „11 septembrie ecologic”, accidentul petrolier din Golful Mexic a redeşteptat interesul americanilor pentru mediu, dar a şi redeschis problema consecinţelor decisive pentru o firmă de importanţa BP.
Din punct de vedere strict economic, provocarea prin neglijenţă a catastrofei ecologice ar putea costa firma petrolieră până la 50 de miliarde de dolari cu titlul de indemnizare a pagubelor, în condiţiile în care întreprinderea a pierdut deja 40 de miliarde din valoarea sa la Bursă, iar dividendele (de circa două miliarde dolari pentru al doilea trimestru al anului) au fost puse sub sechestru. În plus, cel puţin de acum încolo, pentru o bună perioadă de timp, numele BP va fi asociat celei mai mari poluări provocate vreodată în SUA, cu pierderi incomensurabile la nivelul imaginii publice!
Dincolo de alte posibile evaluări ale implicaţiilor aferente, cazul SUA - BP demonstrează cu prisosinţă că ecologia poate învinge economia, în sensul că sfidarea normelor environmentale şi provocarea de prejudicii majore mediului pot să conducă până la desfiinţarea unui agent economic, indiferent de blazonul şi profitul său!
