Se zice că pe Insula Paştelui a fost odată o civilizaţie foarte deşteaptă şi avansată. Bine, n-aveau Ipod, dar aveau sculptori şi chef de muncă şi nişte zei destul de pofticioşi la onoruri. Şi mai aveau pădure. E important.
Ei bine, când au ajuns acolo, locuitorii insulei s-au apucat de tăiat copaci. Nu aiurea, aveau un scop. I-au făcut roţi (sau rulouri, nu mai ţin minte exact) şi au târât cu ajutorul lor capete uriaşe din piatră, zeci de kilometri, din carieră şi până spre ocean. Treaba asta a mers câteva sute de ani, zeii au fost mulţumiţi, indigenii s-au bătut pentru intrarea la institutul de artă plastică şi, în general, locul a devenit nu numai prosper, dar şi foarte bine decorat.
Numai că insula era, cum îi spune şi numele, limitată de un lucru care se numeşte ţărm. Dincolo de el e marea, unde nu mai cresc copaci. Iar cursa nebunească a statuilor s-a terminat în ziua în care n-a mai rămas niciun pom de tăiat şi nici mare lucru de pus pe masă, în afară de uneltele de sculptură. Drept pentru care s-au mâncat între ei, artişti şi critici de artă deopotrivă.
E o morală aici, dar nu una ecologică: ce e mult nu-i bun. Iar în situaţia asta a Insulei Paştelui suntem şi noi acum, în jurnalism: prea multe statui, prea puţină mâncare. Cum am ajuns aici?
Câteva indicii: în fiecare an, facultăţile de jurnalism au scos între 200 şi 500 de absolvenţi în toată ţara. Star-sistemul, glamour-ul vedetelor, salariile imaginare au atras, ca lampa fluturii, alte câteva mii de persoane grăbite să-şi găsească adăpost în interiorul televizorului dumneavoastră.
O vreme, a mers. Exact ca pe Insula Paştelui, oameni deştepţi au pus bani buni într-o industrie care, spunea înţelepciunea populară din 2007, nu avea cum să piardă. „Lumea va consuma mai multă presă, nu mai puţină, reclamele vor fi şi mai multe…”, şi aşa mai departe. În felul ăsta s-a ajuns să avem mai multe televiziuni şi ziare pe cap de locuitor decât tuburi de pastă de dinţi folosită anual.
Problema e că săptămâna trecută tocmai am tăiat ultimul copac, exact ca ăia de pe insulă. În acest moment, încasările generale din industria media din România (estimarea e a mea) sunt sub costuri cu măcar 30%. În toamnă vom ajunge la jumătate. Nu mai vorbim de nevoia de consum, vorbim de sustenabilitatea lui. Oamenii ar vrea în continuare statui şi vedete (zicem noi, cu speranţă…), însă nu mai ai cum, cu ce să le transporţi până în casele lor.
Urmează un măcel deci. Dar cine va mânca pe cine? Noi, unii pe alţii? Noo, asta facem deja de multă vreme! Mai rău: va trebui să ne mâncăm pe noi înşine. Nu doar salarii, ci şi aşteptări şi onoruri şi stimă publică, toate vor intra sub topor. La capătul zilei, ajutată şi de ea însăşi, media aşa cum o ştim va fi o industrie istorică. Iar din burta ultimului T-Rex doborât de foame va ieşi vesel un mamifer mic şi agil.
Mă rog doar să nu fie bloggerul ăla care mă enervează.
