O carte de debut care permite speranţe legate de viitorul literar al au­to­rului ei este recenta apa-riţie „Poveştile unui mi­zantrop”, Daniel Octa­vian Bejan, izvodită de Editura Tracus Arte. Este un volum de povestiri scrise cu abilitate şi mai ales cu convingere, cu încredere nu atât în destinul de scriitor al autorului, cât în resursele intrinseci ale genului scurt în proză.
Prozatorul se declară mizantrop, dar nu este. Îşi declară prozele po­veşti şi aici are drep­tate. Daniel Octavian Bejan, debutant norocos, pică pe valul întoarcerii la poveste a prozei noastre şi se lasă dus de el, dar mai şi vâsleşte în diferite direcţii pe care le alege la moment. Năşit, cu vorbe bune şi meritate adunate pe ultima copertă, de Lucia Verona, Cornelia Maria Savu şi Traian T. Coşovei, au­torul are o remarcabilă mobilitate, o versatilitate care bucură cititorul. Prac­tică destul de dezinvolt parabola, evocarea „retro”, povesti­rea realistă contemporană în medii joase, schi­ţa epistolară.
Deşi Daniel Octavian Bejan vrea să arate că stăpâneşte cheia realistă şi comportismul, povestirile sunt preponderent din zona fantasticului şi chiar cu unele note de SF. Este clar că scriitorul găseşte mai întâi Ideea, poanta povestirii şi construieşte rapid textul în jurul ei, sedus el în­suşi de găselniţă şi a­vând o notabilă uşurin­ţă a scriiturii. Dar mi­zantrop? De unde până unde? Bejan e, dimpo­tri­vă, un optimist, încre­zător în poveste şi asta chiar îl defineşte.
Descopăr în Daniel Octavian Bejan un spi­rit înrudit şi poate de aceea citesc mai cu plă­cere proza lui decât a altora. Am să-i reproşez ceea ce îmi reproşez mie însumi: o anumită precipita­re şi un suflu scurt. În­cântat de fina­lul neaş­tep­tat, prozatorul vrea să ajun­gă mai repede la el. Apoi faptul că, de ase­menea se­dus de ingenio­­zi­tatea situaţiei, el nu construieşte personaje, acestea sunt vagi, simple vehi­cule ale ac­ţiu­nii. Poves-tea pictorului care, în­da­tă ce picta o icoană, ea se dovedea făcătoare de minuni dar, dacă picta portretul unui muritor, acesta chiar mu­rea are resurse pentru a deveni o nuvelă. Sau mai mult. Un Dan Stanca, să zicem, ar fi scris pe tema asta un roman de 200 de pa­gini. Daniel Octavian Bejan lichi­dea­ză situaţia şi personajul (Ioan moare, de­primat de harul său, făcându-şi, sinucigaş, autoportretul) în nu­mai câteva pagini.
În descendenţa lui Dino Buzzati şi Mau­gham, Daniel Octavian Bejan este o apariţie ce trebuie salutată. Sper că va persevera, a­dân­­cind intriga şi personajele, extinzând textul ca un profesionist.