Aproape toţi comentatorii politicii, de prin presă, de pe blogurile şi forumurile de pe net sau - cei mai tradiţiona­lişti - de la berărie sau de pe băncuţa din faţa blocului, se dau de ceasul morţii de grija „ţărişoarei”, ajunsă, iată, în ceasul al 12-lea! Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, de vreo sută şi ceva de ani, tot în ceasul al 12-lea suntem. Încremeniţi, cum ar zice dl Liiceanu, dar nu în proiect, ci într-un fel de „non-proiect” al prezentului instantaneu şi perpetuu…
Motivul însă diferă: ba e integrarea, ba e corupţia, ba e reforma Parla­mentului, ba tranşa de îm­prumut de la FMI fără de ca­re, vezi Doamne, s-ar spulbera soarele şi ne-ar înghiţi hău­rile. De fiecare dată, ceasul al 12-lea e invocat pentru a se deplânge lipsa de acţiune fie într-un sens, fie în sensul opus.

Ceva e putred în sistem
„Corurile de bocitoare” (care susţin, militant, cele două poziţii) nu iau în seamă însă schimbările mărunte ale fiecărei zile, schimbări care se adună şi duc la transformări profunde ale societăţii. Jur­na­liştii afiliaţi Cotrocenilor vorbeau despre necesitatea res­pingerii moţiunii de cenzură ca despre ceasul al 12-lea în ca­re s-ar putea reveni la o creş­tere sănătoasă a econo­miei. Fals! Re­strângerile de cheltuieli pe care şi-a asumat răspunderea Guvernul nu au nicio legă­tu­ră, în sine, cu creş­terea economică. De ce? Pen­tru că sunt de două ori insuficiente. O dată pentru că, la o economie cum e cea româ­neas­că, re­strân­gerea cheltuie­lilor duce, automat, şi la o contractare (chiar pe termen mediu). Şi a doua oară pentru că restrân­gerea cheltuielilor de la buget nu duce automat la schimba­rea structurii cheltuielilor din sectorul privat. Altfel spus, nici austeritatea, nici raţiona­li­tatea economică nu se pro­pagă uniform şi in­stantaneu în societate.
După cum nici căderea Guvernului n-ar fi rezolvat ni­mic, în sine, din criza eco­no­mică. Un alt guvern n-ar fi a­vut, pe loc, nici alţi bani, nici altă economie, nici alţi cetă­ţeni. Pe scurt, în privinţa mo­ţiunii, ceasul al 12-lea n-a existat.
De ce totuşi atâta emoţie? Fiindcă, pentru prima oară în is­toria postdecembristă, s-a vorbit despre abateri semnificative de la disciplina de par­tid. S-a vorbit mult, s-a fă­cut mai puţin, dar asta e altă poveste.
Înainte de alegerile din 2008, Traian Băsescu şi sus­ţi­nătorii săi au dus o campanie agresivă de promovare a votului uninominal prin care, afirmau ei, urmau să dispară „listacii”, adică acei inşi utili partidului doar prin contri­bu­ţii financiare şi disciplină de vot. Ni se spunea că aleşii vor fi mult mai legaţi de in­te­resele cetăţenilor pe care îi vor reprezenta direct şi vor vota în conformitate cu aceste interese şi cu conştiinţa proprie, iar nu la comanda de par­­tid. Campania a fost ipo­crită şi a urmărit strict materializarea avantajului pe care PDL îl avea la acel moment - primarii şi structurile locale.
Iată însă că ipocrizia de atunci i-a înghesuit rău pe de­mocrat-liberali acum, odată cu dezbaterea şi votarea mo­ţiunii.
Trei lucruri au ieşit pregnant în evidenţă: 1. perseve­renţa în ipocrizie şi subţiri­mea doctrinară a PDL; 2. prostia actualului sistem de vot şi 3. imprevizibilitatea evoluţiei sistemului politic românesc.
La primul punct, sunt de consemnat două extreme: pseudo-referendumul organizat de Daniel Oajdea în cole­giul său şi teoretizarea mandatului uninominal de către Cristian Preda. În ceea ce-l priveşte pe deputatul ieşean, este clar că acesta a vrut să fie dat afară din partid, altmin­teri, chiar dacă ar fi votat pentru moţiune, putea să se ab­ţină de la micul circ făcut în colegiu. Dovada este că partidul nu s-a grăbit să-i excludă pe ceilalţi parlamentari care au votat, mai mult sau mai puţin greşit, pentru moţiune. Daniel Oajdea însă a aplicat ad litteram tocmai ceea ce re­comanda Traian Băsescu în 2007 şi 2008. Fireşte că, dacă „poporul” este întrebat dacă vrea să i se taie salariile şi pen­siile, va spune NU, tot aşa cum a spus DA la referendumul preşedintelui asupra Parlamentului unicameral.
Daniel Oajdea a devenit ast­fel un inamic personal al lui Traian Băsescu tocmai pen­­tru că a maimuţărit stilul pre­zi­denţial. Faţă de Teo Tran­da­fir, Mircia Giurgiu, Geor­gică Severin şi ceilalţi votanţi ai mo­ţiunii, partidul nu va lua măsuri la fel de dras­tice. Pur şi simplu pentru că PDL nu-şi poate permite pericli­tarea ma­­jorităţii guvernamentale.
Cristian Preda a încercat să justifice public, cu instrumentele profesorului universitar, faptul că un deputat ales uninominal trebuie să se supună (şi) disciplinei de partid. Demonstraţia putea fi con­vingătoare în faţa stu­de­n­ţi­lor, dar nu îi mulţumeşte pe cetăţenii care l-au crezut în 2008 pe Traian Băsescu.
Ajungem astfel la al doilea punct, cel cu prostia actualului sistem de vot. Nici eu nu mai ştiu de câte ori am subliniat că, pentru România, este preferabil sistemul pe lis­te de partid. Sistemul unino­minal, şi mai ales cel hi­brid născocit la noi, duce ine­vi­ta­bil la o instabilitate cronică a majorităţii parlamentare.
Adevărul este că nu se poa­te construi un sistem poli­tic so­lid pe discursuri şi mane­vre conjuncturale. „Inova­ţii­le” politice ale lui Traian Bă­sescu au fost câştigătoare pe moment, dar au epuizat (dramatic şi inutil) resursele de încredere ale electoratului. Mai mult, ele au creat confu­zie şi au împiedicat partidele să-şi creeze structuri de promovare cât de cât meritocra­tice. Nu e însă doar greşeala lui Traian Băsescu. Şi adver­sa­rii acestuia au intrat în jo­cul preşedintelui, crezând că, dacă supralicitează o idee fără legătură cu realitatea, Traian Băsescu va da înapoi. Nu s-a întâmplat niciodată aşa.

Ce va urma?
Votul asupra moţiunii de cenzură a declanşat două ti­puri de discuţii: prima - asu­pra fragilităţii majorităţii gu-ver­namentale şi a doua - a­su­­pra iminentei remanieri a Gu­vernului. Din punctul meu de vedere, ambele sunt diversiuni.
Contrar percepţiei de mo­ment, majoritatea guvernamentală nu este fragilă. Cei care au votat pentru moţiune sunt puţini şi, mai ales, nu reprezintă (încă) o idee poli­ti­că sau un segment specific al electoratului. Dacă îi ana­lizăm, om cu om, observăm că, înainte de toate, aceşti parlamentari au fost marginali sau marginalizaţi în partidele din care au făcut sau fac par­te. Desigur, este semnificativ că există oameni care au votat împotriva deciziei grupului, dar acest vot trebuie legat şi de statutul marginal al res­pec­tivilor parlamentari.
Dacă măsurile de austeritate vor da, cât de cât, rezultate, e greu de crezut că se va mai ajunge până anul viitor la o altă măsură extremă care să ge­nereze depunerea unei mo­ţiuni de cenzură. Iar în activitatea ordinară a Parlamen­tu­lui nu văd niciun motiv pentru care „oile negre” ar vota împotriva Guvernului. Iar da­că, în toamnă, situaţia va fi mai rea decât acum, atunci e foarte probabil ca înaintea ier­nii Traian Băsescu să-i cea­ră direct demisia lui Emil Boc.
În privinţa unei eventuale remanieri acum, imediat du­pă moţiune, logica ne în­deam­­nă să vedem lucrurile nuanţat. Ar fi rezonabil să fie schimbaţi doi-trei miniştri, dar ar fi absurd să se declan­şeze o restructurare profundă aşa cum cere, de exemplu, dl Sever Voinescu.
În primul caz se poate admite că doi-trei oameni pot fi înlocuiţi cu nişte inşi mai energici şi cu mai multă au­toritate. O astfel de remaniere nu ar schimba structurile in­stituţionale, ci le-ar dinamiza şi eventual eficientiza. În al doi­lea caz însă, comasarea unor ministere şi regândirea arhitecturii guvernamentale ar bloca activitatea cel puţin trei-patru luni.
E drept, după cum spunea un cunoscut comentator, nu trebuie să ne aşteptăm ca gu­vernanţii să dea răspunsuri raţionale la probleme raţio­na­le, dar nici nu cred că pre­şe­dintele-jucător este atât de rupt de realitate încât să ad­mită acum, după moţiune, o restructurare profundă a Exe­cutivului. Cel mai probabil este ca dl Sever Voinescu, de­venit, neoficial, purtător de cuvânt al partidului, să ducă un soi de campanie de follow-up, adică să-i persuadeze pe cetăţeni că PDL a învăţat ceva din acest episod, că lucrurile se mişcă şi că în viitorul a­propiat vor avea loc shimbări majore. Ar fi, prin urmare, o campanie de imagine din ca­re ar avea de câştigat doar dl Voinescu personal.
Afară, doar, de varianta în care s-ar dori o regrupare a partidului în jurul unui nou lider. În perspectiva lui 2014, dl Sever Voinescu pare a fi cea mai prezidenţiabilă figură a PDL.