A doua jumătate a anilor ’90 a debutat sub semnul unei devize ce a trezit multe controverse: terapia de şoc. A fost lansat atunci programul care să pună în aplicare deviza. Nucleul acestui program l-a constituit decizia privind reforma radicală a pieţelor de producţie, de consum, monetară, valutară şi de capital, adevărul preţurilor şi încurajarea liberei iniţiative în condiţii concurenţiale.
De ce o miză pe terapia de şoc? Fiindcă tratamentele de până atunci, în anii tranziţiei, au avut în vedere mai mult ţinerea „în picioare” a economiei bolnave şi mai puţin însănătoşirea ei. Desigur, am plătit pentru acest tratament parţial. Am plătit pentru că munca şi-a pierdut stimulentele. Pentru că preţurile s-au rupt de valoarea adevărată a bunurilor şi serviciilor. Pentru că producţia şi consumul s-au dezechilibrat îngrijorător.
Forţarea creşterii, în ’95 şi ’96, concomitent cu blocarea reformelor, a fost o eroare. Economia s-a „încălzit” prea mult şi au apărut avarii.
În acelaşi timp, nenumărate întreprinderi in-dustriale, îndeosebi dintre cele monopoliste, şi-au potrivit paşii cu inflaţia. Au învăţat să scoată profit din preţuri de monopol, câştigând mai mult deşi au produs mai puţin, mai prost şi cu consumuri mai mari. Pentru că au vândut scump. Aceste întreprinderi s-au bătut pentru întreţinerea climatului inflaţionist, care le-a dat iluzia rentabilităţii şi profitabilităţii.
La sfârşitul lui ’96, economia românească era dominată de un grav dezechilibru între cerere şi ofertă, pe pieţele cu posibilităţi minime de a fi cheltuiţi eficient până şi puţinii bani ai românilor. Pe un fond amplu de alte grave dezechilibre: între importuri şi exporturi, între veniturile şi cheltuielile bugetare, între costurile unităţilor economice şi încasările lor din vânzarea producţiei.
Aceasta era realitatea. Cauzele fiind numeroase şi complexe. Una dintre ele - poate cea mai semnificativă - a fost blocarea concurenţei. Societatea românească nu a avut, atunci, un duşman mai cumplit şi mai perfid decât somnul competiţiei. În acest plan, al concurenţei economice, schimbările esenţiale nu mai puteau să întârzie. Dar au întârziat.
Desigur, în ’97, multe îmbunătăţiri aveau să se producă pe măsură ce s-au intensificat intrările de capital străin în România. Fluxurile investiţionale venite din afară au contribuit, desigur, la un răspuns mai bun al economiei naţionale, au întărit optimismul faţă de dezvoltarea industrială şi de progresul tehnologic, au început să propulseze un alt tip de management, un alt mod de a organiza munca. Dar fluxul ce era aşteptat, cu deosebire, nu putea să vină decât din interior.
În ianuarie şi februarie ’97, relansarea creditului bancar, ilustrată de creşteri de 20 şi respectiv 16 la sută, era o dovadă certă de încredere că reformele vor porni. Apoi, în condiţiile în care preţurile au explodat, a scăzut şi încrederea. Teama de inflaţie şi-a spus cuvântul. Un reflex firesc, căci românii care au avut ceva economii băneşti au constatat cu disperare că şi le-au pierdut la ruleta preţurilor. Mulţi nu s-au ales cu nimic din agoniseala lor de-o viaţă. Fără îndoială că realitatea la jumătatea anilor ’90 era cu totul alta, în sensul că băncile, prin dobânzile ce urcau din nou, protejau economiile populaţiei, dar preţurile, în urcare şi ele, îngrijorau şi speriau. Din acest motiv, în primul rând, frica de inflaţie a ţinut capul de afiş al tuturor sondajelor de opinie.
Inflaţia a început să urce: 13 la sută în ianuarie, 18 la sută în februarie, apoi a urmat marele salt din martie: 30,7 la sută. Din aprilie însă, nava inflaţiei a fost readusă într-un port liniştit. Şi a fost ţinută acolo cu o ancoră pe care specialiştii o numesc „controlul bazei monetare”: prin politica leilor scumpi şi rari, în timpul primăverii, pentru a situa în echilibru relativ cererea (solvabilă) şi oferta de bunuri şi servicii, pe toate pieţele; sau, în timpul verii, prin absorbţia de către BNR a surplusului de lei apărut în sistemul interbancar, ca să nu explodeze.
Cert este că Banca Naţională a strâns şurubul la bani: viteza de creştere a masei monetare s-a situat sub viteza de creştere a inflaţiei. În martie, când s-a ajuns la cel mai înalt vârf inflaţionist, în imagine răsturnată s-a plasat vârful mişcării masei banilor, care a atins nivelul cel mai de jos. În acest fel, nu numai că a putut fi evitată superinflaţia, dar s-a obţinut o încetinire simţitoare a creşterii preţurilor. Aşadar, după ce în martie ne-am confruntat cu vârful inflaţionist cel mai înalt din întreaga perioadă a tranziţiei, de 30,7 la sută, în iulie inflaţia a coborât până la cel mai de jos nivel din timpul tranziţiei: 0,7 la sută.
Normal, în vară, BNR a schimbat macazul. S-a produs o relaxare în calibrarea masei de bani. Mai ales că, pe piaţa valutară, cursurile de schimb au format un „coridor” ce a acţionat ca o veritabilă ancoră împotriva inflaţiei, infirmând chiar teoriile în materie. Inflaţia şi cursul se mişcau împreună. Inflaţia, în creştere, a scumpit dolarul. Apoi, dolarul scump a indus un plus de inflaţie. Iată însă că, în 2007, teoria nu s-a aplicat la noi. Inflaţia a crescut vertiginos în prima parte a anului, dar cursul a fost stabilizat. Şi a contribuit la domolirea inflaţiei.
Reluarea urcuşului inflaţionist, în lunile de toamnă, a avut ca principal motor corecţiile de preţuri, la care s-au adăugat indexările, compensările şi plăţile salariale neacoperite cu muncă. Pentru că de „inflaţia reprimată” încă nu scăpaserăm şi nici nu aveam să scăpăm prea repede.
Politica monetară a avut reuşite certe. Necazul era că, şi de atunci înainte, cel puţin în primul semestru din ‘98, nu existau şanse pentru relaxări, nici monetare şi nici fiscale.
