Teo e Trandafir!

Trebuie să o spun răspicat de la bun început. Nu sunt fa­nul lui Teo Trandafir fiindcă nu-mi plac manelele. Fiind­că strâmb din nas când aud făcături cu iz oriental şi nume de mezel sau urbe de provincie. Fiindcă nu închid radioul atunci când „se pune” manele, dar nici nu fredonez în maşină valsurile lui Strauss… Fiindcă sunt normal! Aşa stând lucrurile, sunt convins că rândurile de mai jos vor fi interpretate în mod corect, că mă voi face înţeles fără a putea fi acuzat de partipriuri.
Aşadar, Teo Trandafir a votat moţiunea de cenzură… băr­bă­teşte, cu bilele la vedere. Şi nu oricum, ci după un sce­na­riu, cred că i-a spus în sinea ei chiar „desfăşurător”, foar­­te bine pus la punct. În primul rând, cu câteva zile îna­inte s-a zvonit că minunea s-ar putea întâmpla. Şi nu a fost o rumoare politică, pe la colţuri de hol parlamentar, ci, mai degrabă, un fel de „auzi soro” mult mai credi­bil şi na­tu­ral. Adică un pic mult mai à la Teo. A venit apoi ziua vo­tului propriu-zis, când a gradat astfel tensiunea în­cât, la un moment dat, singurele întrebări aflate pe bu­ze­le tuturor erau dacă trece moţiunea şi cum va vota Teo. Şi, eventual, dacă au băgat meniul subvenţionat la bufet. Despre vot, ce se poate spune? Magistral pregătit, de la suspansul telefonului ţinut permanent la ureche (mi-a adus a­minte de, scuzaţi, cocalarii care la începuturile te­le­foniei mo­bile ţineau o cutiuţă la ureche făcându-se că vorbesc), în sensul că ar aştepta din clipă în clipă o con­fir­mare, sau, Doam­ne fereşte, indicaţia preţioasă de re­nun­ţare la fron­dă. Despre bile am mai vorbit, Teo a arătat că are şi le-a pus aşa cum i-au dictat conştiinţa şi pensii­le părinţilor. Adică în favoarea moţiunii de cenzură, pentru căderea Guvernului, întocmai precum şeful său pe vremea când nu era încă premier, într-un studio de televiziune. Deci în cap. Din păcate, cele două gesturi care au urmat - este vorba de gestul de stadion şi îmbrăţişarea cu prima PSD-istă apărută în cale - au părut din alt film, fiind cu siguranţă rodul unei spontaneităţi scăpate din scenariu.
Prin manifestările ei, Teo a adus modelul gospodinei în politică. Întocmai ca în televiziune, a căutat nişa ne­ocu­pa­tă şi a tăbărât pe ea, sigură de rating. Şi nu a greşit. Din acest punct de vedere, fosta vedetă de televiziune s-a aşezat într-o profundă antiteză cu Elena Udrea. Dacă blonda de la Cotroceni pozează în femeie fatală scăpată în politică şi care nu uită, din când în când, să înde­­plineas­că fanteziile electoratului (vezi secvenţa cu mopul şi episodul cu un ochi pe faţă şi unul pe dos), Teo a ales exact imaginea în oglindă, de la ea ciudăţenia venind mai de­grabă din menţinerea echilibrului pe „toace” (yessssssssss!) decât din manevrarea telului în bu­că­tărie.
Lui Teo Trandafir îi place în politică. A descoperit-o cu mi­ra­rea şi naturaleţea cu care descoperi o nouă abordare, o nouă poziţie, ca pe un ceva pe lângă care ai trecut ani la rând, dar nu ai ridicat niciodată ochii să-l vezi. Şi era chiar lângă tine. Teo nu se va retrage din politică. Părerea mea este că se alintă. Se izmeneşte. După ce şi-a făcut mâna în circumscripţia bucureşteană, a prins gustul. De aceea nici surprizele nu sunt excluse. Fiindcă are, într-un fel, calităţile lui Băsescu. Este urâtă sau invidiată de în­treg spectrul politic, dar are lipici la popor. Ajunge să strănute şi să obţină ovaţii în piaţa mare. Cât despre baia de mulţime, ce să spunem, i se potriveşte (spre deosebire de politicienii gen Geoană) ca un burete în formă de ursuleţ.
Poate că la momentul oportun cineva îşi va aduce aminte că, în anul de graţie două mii şi ceva, Teo a ridicat sala Parlamentului în picioare atunci când şi-a exprimat primul vot. Şi nici nu mai contează în ce măsură a fost aplaudată şi cât a fost de fluierată la scenă deschisă. Fiindcă Teo rămâne un Trandafir strecurat în buchetul democrat-liberal.