Povestirile mai vechi şi mai noi adunate de Adrian Costache în această carte intitulată „Ultimul anotimp” (Spandugino Publi­shing House) au un aer proaspăt şi adolescentin. O lume fără grijă, o lume liberă, parcă într-o mereu plăcută şi răcoroasă vacanţă apare aseptică şi senzuală. În ea fantasticul se in­ter­calează absolut firesc, precum în „Spuma zilelor” - un personaj chiar se numeşte Vian, altul Boris. Şi sunt prea bătrân ca să mai cred în coincidenţe. Textele sunt scurte, au caracterul unor schiţe. Unele au poantă, un final răsucit. Altele doar creează atmosferă, acea atmosferă destinsă de care vorbeam. Luaţi această carte când plecaţi în vilegia­tu­ră şi consumaţi-o în doze mici, citind poveş­ti­le într-o ordine oarecare şi bucurându-vă de lumea stenică şi simpatică a autorului. Numai numele editurii şi e destul ca să vă binedispună!
Adrian Voicu e pilot de linie şi a scris o carte groasă - „Între două decolări”, Edi­tura Anca - în care adună amintiri din di­fe­rite lo­curi exotice. De peste tot. Din locuri pe unde au mai călcat destui: Turcia, Egipt, Ucrai­na, Italia, Austria, dar şi din locuri foarte exotice, pe unde n-au pus şi nu vor pune piciorul mulţi dintre noi: Tanzania, Mali, Uganda, Sudan etc. Autorul nu are pre­tenţia să fie pro­zator, cum îl numeşte într-o prefaţă cam alături cu drumul un domn Popescu de la Societatea Scriitorilor Târgovişteni. El are ceva condei şi poves­teş­te ce a văzut şi simţit. Alături de el apar re­cu­rent alte personaje de aceeaşi profesiune, echipajul pitoresc cu supranume precum Babu, Sacâz, Panseluţă. Toţi sunt ca şi autorul: băieţi de via­ţă, plini de poante, cam decoltaţi la limbaj şi veşnic puşi pe coţă­ială. Iar autorul se complace în a transcrie chiar toate măscările lor, nu toate cu haz. Ei bine, cartea nu e dezagreabilă, deşi Adrian Voicu e un expert al zborului, nu un maes­tru al scrisului. El descrie locurile con­ven­ţional, cu un limbaj de ghid turistic sau de Teleen­ci­clo­pedia, apoi trece la ale echipajului cu oralitate degajată, tip SAS la Istanbul. Întâm­plările nu sunt însă nici inedite, nici pilduitoare, chiar dacă unele au un anumit şarm exotic. La urma urmei, cine ar putea pre­tinde ca unui pilot să i se în­tâm­ple ceva aparte la fiecare escală?! Ca lectură de vacanţă, merge.
Debutul absolut al lui Dragoş Ghiţulete - „Gluma rusească”, Editura Cartea Româ­neas­că - e un roman destul de reuşit, cu a­min­tiri atroce, unele de un umor grotesc, din „Epoca de aur”. Amestecul de cumse­cădenie, laşitate şi turnătorie al compatrio­ţi­lor noştri în acel timp este descris veridic. Venirea Revoluţiei care aduce nu limpezire, ci confuzie în su­fletele unor oameni şi aşa chinuiţi moralmente de patimi şi remuşcări pentru porcă­riile comise sub dictatură este şi mai bine prinsă. Personajul principal n­a­ra­­tor e un fel de clovn din romanul lui Hei­nrich Böll, zgu­duit pe veci de faptul că nu poa­te uita perioada vieţii sale petrecută sub comunism. El nu mai poate fi liber, amintirile îl vor ur­mări totdeauna. Cu unele şarjări şi momente de te­zism, romanul lui Dragoş Ghiţulete este totuşi o carte de luat în seamă. Nu uitaţi: o vacanţă fără cărţi e mai puţin veselă!