Din „motive de moţiune”, voi relua, probabil peste două săptămâni, comentariul despre marile greşeli ale personajului politic Traian Băsescu. Moţiunea de cenzură la asumarea răspunderii Guvernului devine însă mai importantă acum, nu atât prin dezno­dământ, cât prin impactul ei comunicaţional şi politic.

Moţiunea cade
Oastea PDL, afundată în mlaştinile crizei, este obosită, confuză şi speriată. E drept, e mai numeroasă şi mai bine echipată decât „duşmanii” de la PSD şi PNL care aşteaptă pe nişte ridicături mai sigure, dar la destulă depărtare una de cealaltă. Conştient de mo­ralul scăzut al trupei, comandantul suprem i-a muştruluit zdravăn pe comandanţii de re­gimente şi companii, dumi­nică, la Snagov. Mai de frică, mai de raţiune, pedeliştii au înţeles miza. Lupta se va da marţi şi, deocamdată, nu e niciun semn de neprevăzut.
Dincolo de metaforă, ceea ce va urma nu ţine de rezultatul bătăliei, ci de energiile puse în joc.
Pentru PDL (şi Traian Bă­sescu), chestiunea este mult mai complicată decât pentru adversari. Interesul imediat este ca măsurile de austeritate să fie adoptate înainte de şedinţa board-ului FMI, pentru a putea accesa nişte bani mai „ieftini” pentru salarii şi pensii înainte (subliniez: în­a­inte!) ca reducerea cheltuielilor să aibă efectele pre­vă­zute şi dorite de Guvern. Amâ­narea tranşei de împrumut va deplasa momentul ma­xim al resimţirii crizei spre sfârşitul anului, poate chiar la începutul anului vii­tor, adică exact atunci când gu­vernanţii au promis că ar porni relansarea economică şi, implicit, salarială. Ceea ce va pune o greutate în plus în cârca PDL, cu costurile politico-electorale de rigoare.
Din acest interes imediat a ieşit şi solicitarea preşedintelui Băsescu de a se devansa votarea moţiunii. În acest caz, nu cred că a fost vorba despre o manevră malefică. Pur şi simplu a fost o încercare de a repara o scăpare din vedere. Dar episodul arată lipsa de coordonare din PDL. E desca­lificant şi inadmisibil ca în Birourile permanente ale Ca­merei şi Senatului să nu fi fost măcar un pedelist cu ca­lendarul în faţă! (şi, genera­lizând în treacăt, arată cât de periculos este ca un partid să fie construit în jurul unui singur om!). Momentul a fost însă bine speculat de opoziţie, care a găsit „ţ” motive de re­proş la adresa Cotrocenilor, cel mai credibil dintre acestea fiind ideea că o moţiune care ar „trece” după termenul le­gal ar fi anticonstituţională. Una peste alta, preşedintele a greşit, chiar dacă, de această dată, cred că a fost animat de bune intenţii.
Zvonul că PDL (şi parlamentarii din arcul guvernamental) ar vota „pe şest” pentru căderea propriului gu­vern nu poate fi luat în serios. În afară de cei doi-trei parlamentari care şi-au afirmat public opoziţia faţă de mă­su­rile de austeritate, un vot ano­nim pentru moţiune ar pră­buşi partidul şi nu ar aduce niciun avantaj personal „de­zertorilor”. Zvonerii spun că tre­cerea moţiunii ar fi singura posibilitate onorabilă de a-l schimba pe Emil Boc şi pe încă trei-patru miniştri cu grave probleme de imagine. E o diversiune crasă! Singura „posibilitate onorabilă” este ca premierul să-şi dea de­mi­sia de onoare! Iar dacă pre­şedintele ar crede că e nevoie de o asemenea „posibilitate ono­rabilă”, nu ar ezita să i-o ceară direct premierului, fără niciun risc de a fi refuzat!
Vorbind serios şi princi­pial, nu Guvernul, ci PDL (şi, implicit, şi Traian Băsescu) are marea problemă de credibilitate. De la înălţarea lui Traian Băsescu în scaunul preşedinţiei, partidul a defilat public cu aceeaşi echipă de lideri care compune acum, în linii mari, Guvernul. Cine ar putea recupera, pe termen scurt, credibilitatea PDL, când preşedintele însuşi şi-a de­cla-rat ferm susţinerea pentru pre­mierul Emil Boc? Numele vehiculate - Sever Voinescu, Mo­nica Macovei, Cristian Pre­da - nu au nicio legătură cu „partidul adevărat”, miile de activişti din teritoriu care asigură voturile la alegeri.
Pentru PDL, tot complicat ar fi şi dacă moţiunea ar trece cu voturi de la UNPR, UDMR (deşi maghiarii sunt foarte disciplinaţi!), minorităţi etc. Pentru comentatori şi jurna­lişti poate că ar fi mai specta­culos faptul că PDL le-ar pasa „cartoful fierbinte” celor din opoziţie, dar „poporul”, electoratul în sensul cel mai larg al cuvântului, va vedea în even­tualul succes al moţiunii doar dovada incontestabilă că PDL este un partid slab şi confuz. (Dacă facem un exerciţiu de memorie, vom vedea că Mircea Geoană a reuşit să in­tre în turul II, în toamnă, tocmai pentru că PSD l-a „picat” pe Emil Boc. Că Geoană n-a câştigat, asta e altă poveste, care va fi spusă, probabil, co­rect doar de istorici.)
Mai mult decât atât, eventuala formare a unui guvern de tehnocraţi sau a unui gu­vern politic de „uniune naţio­nală” nu va şterge ştampila aplicată pe fruntea PDL (şi, im­plicit, şi a preşedintelui!) de iniţiator al tăierilor de sa­larii şi pensii. Cu alte cuvinte, singura şansă a PDL de a-i supravieţui lui Traian Băses­cu este cea de a duce actuala guvernare până la capăt şi de a readuce România pe creş­tere economică. Şi aici nu pot de­cât să fiu de acord cu pre-şedintele!

Opoziţia corectă
Chiar dacă, printr-un mi­racol (un „boom” extraordinar al economiei europene), 2012 va fi un an minunat al economiei româneşti guvernate de PDL, sunt din ce în ce mai convins că democrat-li­be­ralii vor pierde următoarele alegeri. Din cele două motive simple care sunt intrinseci de­mocraţiei reprezentative: se vor eroda şi vor obosi! Şi Winston Churchill a pierdut alegerile după ce a câştigat războiul! Poate paradoxal, asta ar fi şi salvarea partidului. Prezenţa lui Traian Băses­cu la Cotroceni până în 2014 i-ar ajuta pe pedelişti să se refacă fără scandaluri majore şi „cuţite lungi”.
Pentru opoziţie, moţiunea de marţi este, în primul rând, o chestiune de imagine. Rolul moţiunii este de a afirma că nu e de acord cu măsurile lua­te de Guvern. (Din acest punct de vedere, comunica­rea re­pre­zentanţilor arcului gu­vernamental este deficita­ră: a cere „solidaritate” şi „o­po­ziţie constructivă” în con­textul în care respingi orice dialog real este de-a dreptul hazliu! Mult mai elegant ar fi fost dacă se spunea ceva de genul: „Sun­tem de acord că nu puteţi fi de acord!”). Prin acest gest, PSD şi PNL îşi pre­gătesc campaniile din 2012. O observaţie majoră: este totuşi primul gest de consecvenţă al politicienilor din 2005 în­coace!
Maximal, opoziţia poate avea în vedere doar alegerile anticipate. Doar o schimbare semnificativă a structurii parlamentare poate genera o ma­joritate care să-i impună pre­şedintelui un premier pe care acesta să nu-l poată refuza.
Şi în acest caz însă, cele două partide ar trebui să fie prudente. Alegerile în vreme de criză, atunci când nu ai (cel puţin) o resursă excep­ţio­nală, sunt riscante. Resursa ex­cepţională este fie un lider supercharismatic (şi „nou”, neerodat), fie un discurs ex­tre­mist. Ce s-ar face PSD şi PNL dacă ar fi concurate, la nişte alegeri anticipate, în con­diţiile de sărăcie şi ten­siuni sociale de la toamnă, de per­sonaje de tipul Vadim, Mi­ron Cozma sau chiar Re­mus Cernea?
În concluzie, şansele ca moţiunea să treacă sunt nu­mai teoretice. După moţiune însă, PDL va fi în cădere liberă.
Cel mai spectaculos eveniment al săptămânii trecute, după părerea mea, a fost ie­şirea din puşcărie a lui Nuţu Cămătaru. Desigur, lumea în care trăieşte acest personaj nu se intersectează vizibil cu sfera politicii. Dar suprapu­nerea tensiunilor politice şi a crizei peste imaginea unui celebru interlop plecând de la puşcărie călare pe un cal mai scump decât un „beemveu” aruncă o lumină stranie peste democraţia dâmboviţeană.
Simbolismul nu ar putea fi depăşit decât de cel al ple­cării lui Traian Băsescu de la Cotroceni călare pe un asin.