Instabilitatea accentuată ce se simte puternic în societatea românească nu este generată doar de efectele crizei. O contribuţie importantă o au cei care conduc ţara. Înfricoşătoarea lor nepricepere amplifică enorm sentimentul că ne ducem de râpă. Cel mai bun exemplu este al haosului guvernamental. Miniştri care se contrazic între ei, cu declaraţii profund diferite în sensul lor. Sau, şi mai grav, aceeaşi persoană care face afirmaţii ce se bat cap în cap, la diferenţă de câteva ore. Cred că ministrul muncii Mihai Şeitan ne-a dat cele mai nefericite exemple din acest punct de vedere.
Cu toate că manifestările crizei economice erau destul de ample pe plan mondial, iar în România zona privată fusese destul de serios afectată, politicienii puterii n-au rezistat tentaţiei biologice de a minţi. Pentru a fi realeşi.
În decurs de şase luni, cele mai importante figuri politice româneşti au bătut câmpii. Cunoscutul cuplu Traian Băsescu-Emil Boc se detaşează în poziţia fruntaşă pentru mitomanie.
Se termină criza, începe să crească producţia industrială, anul 2010 va fi cel în care ieşim din recesiune, vom investi miliarde de euro în autostrăzi. Am reamintit doar câteva din cunoscutele afirmaţii.
Astăzi, ignorând complet prostiile spuse, cuplul tragicomic amintit ne spune că alţii sunt de vină, că Berceanu şi gaşca lui au minţit (o fi de la PSD ministrul transporturilor?), că Tăriceanu e cauza, că ultimii 20 de ani sunt de condamnat. În general, cam toţi şi toate în afara lor.
Nu-i mai puţin adevărat că şi pe plan internaţional lucrurile stau oarecum la fel. Informaţii contradictorii, oameni cu funcţii importante în guvernele naţionale sau instituţiile internaţionale ce spun una albă, una neagră. Într-o singură zi, pe fluxul unei agenţii de presă vezi cam 10 declaraţii despre criză, 6 nefavorabile viitorului, 4 favorabile. Ce să mai înţelegi? Doar marile figuri fac excepţie - Roubini sau Stieglitz. Pesimismul lor constant trece acum drept realism şi intuiţie perfectă. Şi asta e o lecţie pentru cei aflaţi la putere, mai ales în România.
Când e criză, te asiguri că nu faci gafe, nu te avânţi în declaraţii optimist-mincinoase, care se pot întoarce împotriva ta. Hai, că îşi face un politician imaginea şi credibilitatea praf, n-ar fi vreo tragedie. Dar milioanele de oameni care traversează această criză sunt ca într-un culoar unde sunt izbiţi dintr-un perete în altul. Luminiţa de la capăt nu se prea vede, însă orice surpriză neplăcută e probabilă. Criza aduce cu ea, în mod evident, un grad destul de mare de incertitudine. Mult mai gravă este însă incompetenţa celor care te conduc. Nesiguranţa conferită de incapacitatea puterii e mult mai dramatică, mai periculoasă, mai perfidă. Când nu ştii încotro te îndrepţi, e foarte neplăcut. Când eşti însă foarte sigur că te prăbuşeşti, sentimentul e răvăşitor. Nu mai ai speranţă.
În loc să-ţi dea un pic de încredere cu presupusa lor pricepere şi bună-credinţă, să întindă o mână pentru ieşirea la suprafaţă, puterea din ţara ta îţi dă un brânci spre fundul prăpastiei. Şi tot aşa, de câteva ori. Supravieţuirea lor la guvernare e mai importantă decât istovirea şi biciuirea a zece milioane de votanţi, pe care speră să-i mai păcălească peste doi sau patru ani. Sunt foarte curios ce scor va obţine partidul domnilor Băsescu şi Boc peste 2 ani. Atunci vom afla cu siguranţă dacă ne merităm soarta. Acum doar intuim.
