Am cunoscut, cu ani în urmă, mulţi jurnalişti în plină ascensiune. Erau tineri, avuseseră deja cariere respectabile, bifând şi funcţii de redactori-şefi la publicaţii medii, şi se avântau cu motoarele ambalate în jurnalismul de televiziune.
Au reuşit să jongleze aproape zece ani printre diverşi patroni şi diverse interese politice, lăsând impresia unei imparţialităţi de bun-simţ. Fac parte dintre acei jurnalişti care, în lipsa informaţiilor de culise, au imaginea unor cavaleri călare pe un prompter alb, veniţi să salveze integritatea breslei. Au supravieţuit regimului Năstase, răspunzând amabil la telefoanele lui Dan Matei Agathon. Au pus umărul la regimul lui Băsescu atunci când s-au întors armele. Au luptat până când sângele le-a ajuns la gât, după care s-au urcat pe cai şi au luptat iar până şi ei, şi caii erau pe punctul de a fi acoperiţi. Şi au învins. Fiecare schimbare de direcţie, fiecare modificare de patronat le-a adus mai multă faimă şi conturi mai pline. Câtă vreme patronii au fost înţelegători şi au permis contabililor alimentarea conturilor, câtă vreme contractele de consultanţă politică n-au fost un impediment pentru apariţia pe sticlă, totul a fost OK. Ceea ce alţii ar fi putut interpreta drept presiuni politice sau comenzi editoriale nu erau decât informaţii şi rugăminţi aflate pe un circuit ierarhic normal într-o redacţie. Dar vine o vreme când răul se strecoară şi în cele mai izolate paradisuri fiscale, împingând spre păcat până şi pe cei mai puri oameni. Mărul cunoaşterii, odată muşcat, deschide pofticioşilor drumul spre nebănuite revelaţii. Când veniturile au început să se subţieze, oamenii noştri au descoperit brusc, asemeni altora, că presa nu mai este liberă şi că nu-şi mai pot desfăşura neîngrădiţi activitatea la fostul loc de muncă. E oarecum hilar, dacă n-ar fi simptomatic pentru mass-media din România, obişnuită să reacţioneze ca în experimentele lui Pavlov. Atâta vreme cât robinetul se deschide cu regularitate, dând un sens exerciţiilor de admiraţie, nimic nu poate opri pitbulii de pază ai democraţiei din misiunea lor. Când robinetul se închide, sau începe să curgă cu ţârâita, se trezesc conştiinţele anterior amorţite. Simultan cu extrasul de cont care indică posibilitatea unor constrângeri financiare în viitorul apropiat, se ridică un văl de pe ochi şi ceea ce părea normalitate devine, brusc, ingerinţă în meseria jurnalistului, presiune politică, şantaj profesional sau încălcare a libertăţii de exprimare. Aceştia sunt, de ani buni, formatorii de opinie cărora li se poate aplica foarte uşor o zicală de bodegă: „În presa românească nu există presiuni politice. Doar finanţarea e uneori insuficientă!”.
