În seria de „poezii alese” a Edi­turii ieşene Alfa, Gheorghe Gri­gurcu alege şi adună puţine dintre creaţiile lui lirice sub titlul „Cerc şi punct”. Doar fix treizeci şi trei. El este totuşi autorul a cam tot atâtea volume de versuri. De ce atât de puţine texte în selec­ţie? Pentru că editorul seriei, Ni­co­lae Panaite, poet el însuşi din câte ştiu, a ho­tă­rât să pu­blice 100 de autori cu câte 33 de crea­ţii fie­care, lungi sau scurte, nu contea­ză. Aşa aflăm din „ar­gumentul” care des­chi­de volumul şi în care poetul Panaite inventează un cuvânt nou: demersul nostru fără party-pri-uri (sic!). De la partie (par­te) la party (bairam, paran­ghelie) e o distanţă ca de la Iaşi la Târgu-Jiu (amarul târg al poetului Grigurcu, în fapt o ur­be ferme­cătoare). Trecem peste conside­ra­ţiile lui N. Panaite despre colecţia cu reguli draconice şi chiar procustiene în care Gh. Gri­gurcu intră cu frumosul număr 5, nu­mă­rul care l-a consacrat şi pe Cristi Chivu, şi dăm peste o pre­fa­ţă de Tudorel Urian. Acesta scrie cu căldură despre subiectul său: sensibil, rafinat, erudit, perfect stăpân pe mijloa­cele artei sale. El contrazice net o idee a lui Ilie Con­stantin conform căreia prietenul şi colegul său, fiind printre cei mai de seamă critici li­terari români, a făcut să fie uitat de public şi confraţi poetul. Urian demonstrea­ză că poe­tul Grigurcu are numeroase re­cu­noaş­teri şi un „dosar de presă” uriaş, cu semnă­turi dintre cele mai prestigioase, care-i gi­rează arta. Tudorel Urian mai po­lemizează şi cu Ni­co­lae Manolescu care în „Istoria criti­că...” vor­beşte exclusiv despre criticul Gri­gur­cu (aici deci are ceva dreptate, iată, Ilie Con­stan­tin), iar pe poet îl desemnează ca minor, dar nu fără valoare. Urian se în­treabă dacă formula pa­ra­doxală permite şi reversul: ma­jor, dar fără valoa­re. Ei, ironii de-ale criticilor când se prind unii pe alţii cu felina în traistă. Citind cele de mai sus, văd că am lungit vorba fără a intra în subiect: poezia lui Gheorghe Gri­gurcu. Să fie oare un motiv psihanalizabil? Caut incon­ştient să evit a mă rosti? Nu, nu-i asta. Ci faptul că selecţia e prea succintă, iar poezia în cauză mi-e bine cunoscută. Poezia lui Grigur­cu este po­li­morfă, marca sa e greu de re­cu­noscut du­pă primele câteva versuri (ca la, să zicem, Adrian Păunescu sau Mircea Dinescu). Fie­care poem este o reflecţie pe o temă dife­rită şi tratarea ei se face cu mijloace felurite. Aşa, de pildă, viitorul este comparat cu un şoa­rece şi întregul text desfăşoară con­se­cin­ţele acestei comparaţii („Viitorul”). Alt poem este un „Psalm” care combină trei com­pa­raţii în care se identifică Dumnezeu. Poe­zia lui Grigurcu trăieşte din diversitate, iu­beş­te va­rietatea, unicitatea metaforei sur­prin­zătoare: „Întreabă vaza dacă vrea un bu­chet de respiraţii. Un copil creşte în o­chiul blajin al mlaş­tinii pånă ce-l orbeşte. Şi textul cade cum un poznaş bolovan îm­pie­dică in­tra­rea-n casă.” („În­treabă vaza dacă vrea”). Iată trei enunţuri lirice disparate care induc un lirism intens.” Poetul pleacă de la acest prealiniştit luminiş ca de la o ipo­teză. Şi invers, priveşte noţiunile obiectualizându-le şi conturând, vorba lui, „o fabulă vânându-şi mo­rala cu puşca”. Gh. Gri­gurcu nu vânează însă morala, ci numai sta­rea de graţie pe care o crede obligatorie pentru existenţa poeziei.