Înconjuraţi de o lume care - aparent - s-a oprit în loc, Herr Paul, supravieţuitor al epo­cii postbelice împreună cu Luise, bătrâna sa soră, îşi petrec ultimii ani din viaţă în lo­cuinţa lor dintr-o fostă fabrică de săpun. În­ghesuiţi în pătuţul lor de copii şi înconjuraţi de un fel de anticariat, mobilă veche, tablouri, etichete lipite pe pereţi, vase de tot felul, animale şi păsări împăiate - niciunul lipsit de sem­nificaţie -, exponente ale unei lumi care există încă în sufletele lor şi îi aju­tă să reziste la viaţa „de afară”, cei doi sunt tulburaţi de apa­riţia moştenitorului clă­dirii care îşi pro­pune să o refacă şi are nevoie de semnătura locatarilor. Resemnarea… Piesa „Herr Paul”, scrisă de Tankred Dorst, vor­beşte despre conflictul dintre generaţii, dintre vechiul  şi noul sistem de valori. Nu este ni­mic amuzant în toa­tă povestea asta şi totuşi Radu Afrim în­drăzneşte să extragă la­tura emoţionantă a conjuncturii, construind un spectacol amplu într-un spaţiu restrâns care te captează din primele minute, te ţine conectat şi atent la fie­care detaliu. Am văzut din nou tipul de mon­tare Afrim, dezlănţuit, cu elemente bizare, dar cu încărcături sim­bo­lice şi extrem de plas­tic din punct de vedere vizual. Relaţia ce­lor doi bătrânei cu animalele împăiate capătă conotaţii speciale pentru că fiecare dintre ele are rolul său (scon­c­sul e folosit pentru a-i îndepărta pe cei nechemaţi, găinile încă mai fac ouă), mai ales în scopul de a-i ţine pe cei doi prinşi în universul lor fantastic, departe de regulile care domină prezentul. Spec­ta­colul are co­mi­cul său, umorul - o combinaţie între for­ma lui grotescă şi cea aluzivă condimentată cu devieri de limbaj - fiind din nou o eviden­tă semnătură Afrim. O montare făcută cu nerv şi cu fantezie în care, deşi recunoşti uşor eticheta, spectacolul este diferit faţă de producţiile de până acum ale artistului. Are privilegiul de a lucra cu actori buni, de la un teatru cu istorie. Piatra-Neamţ este locul de unde şi-a ales echipa, iar întâlnirea cu Cezar Antal şi Lucreţia Mandric a fost una memorabilă. Actorul face o compoziţie cu stil, in­trând firesc în rolul ciudatului bătrânel, in­tuindu-i acţiunile şi atitudinea, punându-şi în valoare aptitudinile vocale, iar Lucreţia Mandric (Luise poartă o pelerină de sub care se vede o rochie de seară) cucereşte prin comporta­men­tul ei ceremonial. Spec­ta­­culoasă scenografia Iulianei Vâlsan, care descoperă mijloacele de expresie prin care decodează ceea ce în­seamnă refugiul în propriul univers ferit de viaţa de dincolo de pereţii casei. La fel de ima­ginativă şi debordantă în idei, artista reuşeşte să creeze un spaţiu aproape ireal.