„Oracolul” crizei mondiale, Nou­­riel Roubini, a sugerat Ro­mâniei să reducă deficitul bu­getar şi să atragă investitori pentru a ieşi din criză. Consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, consideră că Roubini a spus exact ceea ce susţine şi Banca Naţională a României: menţinerea coerenţei politicilor macroeconomice atrage investiţii străine. În România, asta înseamnă, în special, ajustarea cheltuielilor pentru a reduce deficitul bugetar. E adevărat că şi diferen­ţia­lul de dobândă stimulează intrările de capital, dar odată cu acestea este impulsionat şi creditul în valută, care incumbă riscuri majore la fluctuaţiile de curs.
 
În consecinţă - sus­ţine Croitoru - „am vrea să vedem intrări de capital străin atrase de disciplina politicilor şi nu de dife­renţialul dobânzilor”. În ce priveşte măsurile de reducere a cheltuielilor preconizate de guvern, dl Croitoru este de părere că ar fi o greşeală să se reducă salariile şi în alte domenii decât cel bugetar, la entităţile publi­ce care sunt profitabile sau care nu primesc bani de la buget, pentru că, spune domnia sa, s-ar mai des­chide o cale de scădere a cererii a­gre­gate în această perioadă de recesiune.

Ce explicaţie aveţi pentru reducerea record a investiţiilor (formării brute de capital)?
E recesiune. A scăzut consumul privat. Nu se consumă, nu se inves­teşte! Acum publicul românesc este precaut şi nu cheltuieşte. Reluarea creşterii depinde de refacerea încre­derii la nivel mondial şi de intrările de capital străin. Capitalurile nu au încredere să vină pentru că avem deficit bugetar mare. Dacă rezolvăm această problemă încrederea va reveni. 

N-ar fi fost mai potrivit să reducem unele impozite în locul scăderii dobânzilor pentru a stimula investiţiile şi creşterea economică?
Teoretic se poate, practic, această soluţie nu e posibilă în România. Veniturile bugetului general consolidat sunt de maxim 32% din PIB. Este foarte puţin în comparaţie cu volumul cheltuielilor. Circa două treimi din totalul cheltuielilor sunt repre­zen­tate de salarii şi cheltuieli sociale. În plus, e necesar să construim auto­străzi şi alte elemente de infrastructură, pentru a converge spre standardele UE, ceea ce face ca presiunile să fie mai degrabă spre creşte­rea impozitelor. Faţă de media europeană, impozitele ca pondere în PIB sunt cam cu 5-6 procente mai jos. 

BNR susţine că deficitul bugetar nu este sustenabil, dar a redus ratele dobânzii ratând ţinta de inflaţie anul trecut. A stimulat reducerea ratelor dobânzii apetitul pentru un deficit mărit?
Ratarea ţintei a fost nesemnificativă şi s-a datorat factorilor de pe partea ofertei, în special accizelor. Ne­voia de împrumuturi apare dato­rită existenţei deficitului. Veniturile bugetului scad odată cu PIB-ul, dar cheltuielile sunt relativ inelastice la reducerea PIB şi deficitul creşte. Caracterul nesustenabil al cheltuie­lilor devine evident. Mai mult, cheltuielile cu pensiile s-au majorat. A­ceasta a coincis cu scăderea ratelor do­bânzii sub presiunea recesiunii. Re­­cesiunea explică creşterea defici­tu­lui bugetar concomitent cu micşo­ra­­rea ratelor dobânzii. Cea mai proas­­tă combinaţie este atunci când de­ficitul bugetar şi ratele dobânzii cresc concomitent. Am fost în acest echilibru prost la începutul lui 2009, înainte de semnarea acordului cu UE, FMI şi Banca Mondială şi în pe­rioa­da crizei politice în trimestrul IV 2009.   

Nouriel Roubini recomanda de curând României să reducă deficitul bugetar şi să  atragă investitori pentru a ieşi din criză. La ce se referea, la faptul că o scădere a preţului activelor, coroborată cu dobânzi mari, ar fi generat fluxuri investiţionale?
Nu, Roubini a spus exact ce zi­cem şi noi: menţinerea coerenţei po­li­ticilor macroeconomice atrage in-vestiţii străine. În România, aceasta înseamnă în special restructurarea cheltuielilor pentru a reduce defici­tul bugetar. Este adevărat că diferen­ţialul de dobândă stimulează intră­rile de capital, dar şi creşterea creditului în valută, care se poate dovedi ris­cant la fluctuaţiile ratei de schimb. Bilanţurile companiilor şi ale gospodăriilor arată dezechilibre mari între obligaţiile în valută şi ac­ti­vele nete în monedă străină. Nu am rezolvat încă această problemă şi, de aceea, creşterea creditului în devi­ze străine constituie o îngrijorare. Re­­fe­ritor la active aş vrea să  men­ţio­nez că nu am văzut o prezenţă semnificativă a unor fonduri pregătite să cumpere la preţuri mici în dome­niul locuinţelor. În concluzie, am vrea să vedem intrări de capital străin atra­se de disciplina politicilor şi nu de diferenţialul dobânzilor.    

Susţineţi că veniturile bugetare n-au depăşit niciodată 32% din PIB pentru că atât sunt dispuşi românii sa plătească pentru serviciile furnizate de stat. Totuşi, ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, nu se împacă cu această realitate şi luptă cu economia subterană. Îi daţi vreo şansă de reuşită?
Da, dar aducerea unei părţi im­portante a economiei subterane la suprafaţă nu este posibilă pe termen scurt. Rezultatele se vor vedea treptat şi numai dacă eforturile vor ră­mâ­ne permanente. În ceea ce pri­veşte mărirea bazei de impozitare sunt sceptic. Nu cred că politicienii înţeleg această necesitate, iar dacă o înţeleg, nu sunt dispuşi la a lua mă­surile dureroase, dar necesare.

În ce măsură economia nefiscalizată creşte atunci când ţările sunt administrate prost?
Este cert că evaziunea fiscală este rodul unei proaste proiectări şi ad­mi­nistrări a structurii stimulentelor. Dar nu numai în domeniul fiscal se întâmplă astfel. Când structura sti­mu­lentelor (structura impozitelor, gra­­dul de concurenţă, ponderea pre­ţurilor administrate, regulile de gu­vernanţă corporativă, regulile pru­den­ţiale, principiile şi structura su­pra­vegherii etc.) este distorsionată, ea cre­ează actori economici, instrumen­te şi instituţii pentru a extrage rente din existenţa distorsiunilor. Treptat, dacă nu sunt identificate şi reparate la timp, distorsiunile duc la criză. 

Ministrul finanţelor mai consideră că veniturile bugetare sunt mici pentru că o jumătate de ţară, respectiv partea sa rurală, e nefiscalizată. Totuşi, agricultorii plătesc puţin, dar şi primesc o cantitate redusă de bunuri publice. În ce măsură o fiscalizare mai mare a mediului rural ar lovi în drepturile de proprietate ale ţăranilor?
Impozitarea este un drept suve­ran. Trebuie să se aplice menţinând echitatea verticală (economică) şi pe cea orizontală (socială). Neimpozita­rea activităţilor din zona rurală re­pre­zintă o inechitate economică. Gra­dul de toleranţă al societăţii ro­mâ­neşti faţă de această inechitate este mare. El va scădea pe măsură ce societatea va cere o calitate mai mare pentru bunurile publice pe care le oferă statul. Creşterea calităţii va în­sem­na majorarea costurilor bunuri­lor publice. Societatea va trebui să plătească mai mult şi atunci va trebui să aleagă între creşterea impozi­telor şi lărgirea bazei de impozitare.   

Ce vă spune faptul că România are simultan una dintre cele mai ample inflaţii şi recesiuni şi unul dintre cele mai mari deficite bugetare din UE?
Nu am restructurat la timp. Am rămas în urmă din punctul de ve­de­re al modernizării structurii econo­miei, prin aceasta înţelegând ansamblul relaţiilor economice. Nu suntem pe primele locuri în clasamentul deficitelor, dar reducerea defici­tului fiscal la 3% din PIB în 2012 este o problemă grea.

Sunteţi de acord cu ideea că atunci când inflaţia, recesiunea şi şomajul survin concomitent, acestea sunt semne de stagflaţie, şi că fenomenul e determinat de încercarea de a substitui politicile economice şi fiscale cu cele monetare?
Coexistenţa ratelor înalte ale şo­ma­jului şi a ratelor relativ înalte ale inflaţiei în cele mai multe cazuri în­seamnă stagflaţie. Şi dacă politica mo­netară trebuie să suplinească lip­sa ajustărilor pe care ar trebui să le realizeze alte politici, este posibil să se genereze stagflaţie.

BNR a greşit până în 2007, când leul s-a întărit în pofida fundamentelor economice, ceea ce a stimulat deficitul extern, creditul în valută şi achiziţia de imobile - factorii care au supraîncălzit economia românească. Puteţi accepta ideea că banca centrală a repetat greşeala reducând dobânzile pe acumulare de deficite?
În perioada aceea, BNR se confrunta cu dilema ratei dobânzii. Pe de o parte era nevoie de o reducere a dobânzii pentru a atenua intrările de capitaluri, care apreciau leul şi sti­mulau creditarea riscantă în va­lută. Pe de altă parte, era nevoie de o rată a dobânzii relativ mare pentru a reduce inflaţia. Banca Naţională a asigurat un bun compromis între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Este posibil ca problema dilemei ratei dobânzii să reapară ime­diat ce se vor relua intrările de capitaluri.

Ar trebui să ne îngrijorăm la informaţia că rezerva valutară a BNR a scăzut cu aproape 400 de milioane de euro în mai? Care e explicaţia şi la ce ar trebui sa ne aşteptăm în lunile următoare?
Scăderea nu este îngrijorătoare. E determinată de diverse operaţiuni, inclusiv rambursări de datorii ale statului şi management de trezore­rie la nivelul băncilor comerciale. Sunt şi opinii că BNR a intervenit în piaţă. Nu le comentez. Creşterea programată a rezervei valutare faţă de decembrie 2009 este de 2,8 miliarde euro, dar probabil că va fi mai mare.   

Îşi va menţine Guvernul măsura de tăiere de la 2,5 procente la 0,5 puncte procentuale a contribuţiilor la fonduri de pensii private obligatorii (pilon II)?
Deocamdată este doar o propu­nere. Dacă se va materializa, va trebui retrasă cât mai repede posibil de­oa­rece împiedică dezvoltarea siste­mului privat de pensii. Acesta este rămas în urmă comparativ cu alte ţări din zonă, iar măsura respectivă ar mări decalajul. 

Se va accentua recesiunea ca urmare a iniţiativelor fiscale ale Ministerului Finanţelor Publice, care înrăutăţesc în loc să îmbunătăţească mediul economic?
Salariile şi pensiile în sectorul bu­getar fie scad prin lege, fie se vor plăti reduse sau cu întârziere, deoa­re­ce nu vor fi bani pentru plata lor. Această ajustare este necesară până când creşterea economică se va re­lua viguros. Inevitabil, cererea agregată va scădea pe această rută. O gre­şeală ar fi ca, prin imitaţie, salariile să se reducă şi în alte domenii decât cel bugetar, la entităţile publice care sunt profitabile sau care nu primesc bani de la buget. Astfel, s-ar mai des­chide o cale de scădere a cererii agregate într-o perioadă de recesiune.