Titlul de mai sus nu se referă, după cum aţi putea crede, la guvernarea Boc. Se referă, din păcate, la Româ­nia lui Traian Băsescu. Şi as­ta pentru că a devenit evident că guvernul Boc nu gu­ver­nează! Cel mult, gestio­nează treburile curente. De­si­gur, au existat şi mai există unii mi­niştri, secretari de stat, directori sau înalţi func­ţionari publici care şi-au fă­cut sau îşi fac datoria cu o­nes­titate, poa­te chiar cu abnegaţie, dar, pe ansamblu, guvernarea este dramatic de incoerentă. Me­ta­fora perfec­tă pentru activitatea din Pa­la­tul Victoria (ce nume, Doam­ne!) este Turnul Babel. Cheia guvernării, gre­şe­lile şi „victoria finală” sunt însă le­gate de preşedintele Româ­niei.

„Dezastruoasa moştenire”
Traian Băsescu şi liderii PDL, chiar şi după un an şi ju­mătate de la preluarea gu­ver­nării, repetă sistematic ideea că situaţia de azi a ţării este urmarea directă a unei gesti­uni defectuoase („jaf”, ar zice dl preşedinte), timp de do­uă­zeci de ani, care iese abia a­cum la iveală, ca urma­re a crizei economice mondiale. De cealaltă parte, Opozi­ţia reclamă faptul că semne­le crizei erau clare la sfârşi­tul lui 2008 şi, chiar dacă în pe­rioada 2007-2009 PDL nu a de­ţinut şefia Guvernului, pre­­şedintele era informat - in­clu­siv direct de către BNR - de pa­rametrii macroecono­mici. Prin urmare, Opoziţia în­trea­bă: „de ce abia acum? de ce neapărat aşa?” Mai cu sea­­­mă că declaraţiile miniş­tri­lor Vlă­descu şi Berceanu de săp­tă­mâna trecută au con­fir­mat „minciuna prin o­misi­u­ne” din campania electorală.
„Dezastruoasa moşte­ni­re” este un mit politic (mai pre­cis, de comunicare poli­tică) folosit frecvent, cu di­ver­se nuanţe, inclusiv în de­mo­craţii mai cu pretenţii – ne putem uita, de exemplu, pe declaraţiile recente ale noilor premieri ai Marii Bri­tanii şi Ungariei. La noi, „de­zas­truoasa moştenire” face parte din abecedarul politicianului şi este condimentată cu un pic de „păcat ori­gi­­nar”, fatalist în sens ciora­nian, ceea ce-i dă o savoare in­confundabilă. Dincolo de ironie, „moştenirea” putem s-o ducem, istoric, până la epoca fanariotă şi chiar dincolo de aceasta. (Atrag aten­ţia asupra unui volum excep­ţional, apărut recent, al profesorului Bogdan Murgescu: „România şi Europa. Acumu­larea decalajelor economice 1500-2010”.) Şi chiar dacă ne referim doar la perioada in­vocată de Puterea actuală (1989-2008), o „dezastruoasă moştenire” există, fără îndo­ială. Problema e că nu poate fi invocată, fără riscuri ideologice, de niciunul dintre po­liticienii de azi.
Care a fost „moştenirea re­gi­mului Ceauşescu”, vor­bind strict economic (nu discutăm, deci, despre traume­le socio-culturale)? O ţară fără datorii externe, chiar cu un surplus şi cu destule cre­an­ţe (din păcate, în ţări care nu le-au putut onora), cu o bază industrială solidă, chiar dacă uşor învechită şi, mai ales, necompetitivă cu omo­loa­gele occidentale. O structură demografică bună, o structură ocupaţională rezo­na­bilă, sistemele sanitar şi e­ducaţional funcţionale, chiar dacă economiile din ultimii ani le aduseseră aproape de cota de avarie. Nu idealizez! Subliniez doar că România a atins nivelul PIB-ului din 1989, dacă nu mă înşel, abia prin 2005.
Clasa politică postdecembristă a descompus sistemul economic comunist. Era fi­resc. Dar activele au fost risi­pite, fie prin privatizări one­roase sau de-a dreptul frau­du­loase, fie prin „căpuşări” până când au devenit adevă­rate „găuri negre” şi a trebuit să fie desfiinţate. Pu­terea de azi acuză partidele care au fost la guvernare pâ­nă în 2004. D-na Udrea afir­mă că, după 2004, nu s-a mai făcut nicio privatizare majo­ră. Într-un fel, are dreptate! Dar chiar dacă PDL-ul „de azi” nu a fost la guvernare „a­tunci”, marile averi sau afaceri ale actualilor lideri ai partidului s-au făcut atunci, pe acelaşi tipic cu al celorlalţi baroni, din alte partide. D-na Udrea recunoştea, fe­cio­relnic, deu­năzi, că soţul dom­niei sale a „început” prin micul comerţ la turci. Ce­ea ce nu spune este că ro­bi­netele sau becuri­le româ­neşti se vindeau în ba­zar mult sub valoarea re­ală, iar guma de mestecat sau blugii turceşti se vindeau în Ro­mânia mult peste valoarea lor reală. Rezultatul era că „micii întreprinzători” (oa­re cât impozit plăteau ei atunci?) acumulau capital, dar Ro­mâ­nia, în ansamblu, sără­cea.
Din 1990 şi până astăzi, din raţiuni de corectitudine politică, toţi oamenii publici (nu numai politicieni) s-au întrecut să condamne comunismul şi realităţile din pe­rioada comunistă, omiţând să recunoască faptul că postcomunismul a gestionat eco­nomia, pe ansamblu, mai prost. Reducerile de cheltuieli de astăzi sunt întru totul similare celor aplicate de Ceauşescu în anii ’80, singura deosebire fiind că siste­mul economic de atunci era mai bine controlat şi, deci, mai predictibil decât cel de acum.
Dacă liderii PDL dau vi­na, astăzi, pe „dezastruoasa moştenire” din ultimii două­zeci de ani şi îşi asumă răs­punderea pe nişte soluţii pe care le-a aplicat şi Ceauşescu, înseamnă că, implicit, recu-nosc meritele măcar ale me­todelor comuniste, dacă nu ale comunismului (econo­mic), în ansamblul său. Ceea ce e echivalent cu a spune că preşedintele României are pantalonii în vine!

Soluţiile
Soluţia economică de prin­cipiu este creşterea eficienţei statului. Cum? Pe termen scurt, prin muncă mai multă şi plată mai puţină. (Chiar dacă nu s-ar tăia sala­riile şi pensiile, veniturile re­a­le s-ar diminua din cauza in­­flaţiei şi/ sau penuriei.)
Problema intervine în momentul în care trebuie a­dop­tată soluţia politică. Po­litic, Traian Băsescu a optat pentru menţinerea TVA şi a cotei unice de impunere la valorile actuale. Formal, este o opţiune de dreapta şi singurul ei merit real este că dă un anumit semnal cercuri­lor internaţionale de afaceri. În realitate, este o alegere destul de „stângistă”, pentru că reducerea salariilor şi pensiilor scade cheltuielile, dar nu creşte veniturile. În plus, scăderea, previzibilă, a consumului duce la alt şir de necunoscute.
Ce se va întâmpla? Cel mai probabil ceea ce s-a în­tâm­plat şi în anii ’80: va în­ghe­ţa nu numai consumul, ci şi economia „albă”. Româ­nii vor face ceea ce au făcut şi în comunism, şi pe vremea fanarioţilor şi în alte pe­rioade tulburi: se vor ascun­de de un stat pe care nu îl percep ca fiind al lor, ci ca pe un duşman. Iar funcţio­narii statului însărcinaţi să men­ţină ordinea şi regulile, fiind insuficienţi şi prost plătiţi, vor fi vectori ai co­rup­ţiei ge­neralizate.
Între cei puţini şi bogaţi, închişi în cartierele de lux din spatele zidurilor dotate cu camere şi senzori, şi cei mulţi şi săraci din cartierele dormitor sau din zonele ru­rale înapoiate prăpastia se va lărgi. Dacă această segregare va dura mai mult de cinci ani, atunci cele două lumi vor ajunge să nu se mai recu­noască. Statul român va fi o formă fără fond.
Bineînţeles, apartenenţa la Uniunea Europeană face ca un asemenea scenariu să fie puţin probabil. Libera circu­la­ţie a forţei de muncă sau, mai larg, acquis-ul co­mu­nitar obligă statul ro­mân, adică pe politicieni, să se supună (şi) ritualurilor de­mocraţiei. Asta înseamnă că, din când în când, se mai deschide câte un pod peste prăpastie.
Va urma

PS: Probabilitatea ca mo­ţiunea să „treacă” e minimă. Parlamentarii arcului guvernamental nu sunt, încă, suficient de „speriaţi” de opinia publică.