La trei ani de la publicarea celui de-al patrulea raport al Grupului interguvernamental pentru evoluţia climei (IPCC) şi cu tot atâţia înainte de elaborarea celui următor, iată că echipa de specialitate a Administraţiei Naţionale de Meteorologie (formată din: A. Busuioc, M. Caian, S. Cheval, R. Bojariu, C. Boroneanţ, M. Baciu şi Al. Dumitrescu) reuşeşte să elaboreze şi să publice, sub titlul „Variabilitatea şi schimbarea climei în România” o evaluare de acelaşi tip, după aceleaşi criterii şi folosindu-se de aceleaşi modele.
Concluziile sale, sau ceea ce a fost sau cum va fi, sunt semnificative. Analiza şirurilor lungi de observaţie (32 staţii meteorologice ) referitoare la temperatura aerului din România, a pus în evidenţă o creştere semnificativă a temperaturii medii anuale pe perioada 1901-2005 cu aproximativ 0.5ºC, în medie pe ţară. Această încalzire s-a intensificat în a doua jumătate a secolului 20 (analiză efectuată la 94 staţii meteorologice), când temperatura medie anuală a crescut, pe arii extinse, cu valori cuprinse între 0,8ºC şi 1,0ºC (aprox. 0,02ºC/deceniu) pe perioada 1961-2007, cea ce înseamnă o rată de creştere dublă faţă de perioada extinsă, rezultat care este în concordanţă cu ultimul raport IPCC. În corelaţie cu aceste rezultate, schimbări similare pe perioada 1961-2007 au fost identificate şi în regimul unor indici termici extremi (ex. creşterea duratei valurilor de căldură, creşterea pragului zilelor foarte călduroase, scăderea valorilor anuale ale valurilor de frig).
Proiecţiile schimbărilor în regimul climatic din România pentru secolul 21 au fost realizate atât cu modele dinamice, cât şi statistice.
În condiţiile scenariului de emisie a gazelor cu efect de seră al IPCC, pentru orizontul temporar 2021-2050, se proiectează o creştere a temperaturii medii anuale a aerului în România cu valoarea cea mai probabilă de 1,4ºC (±0,4ºC), faţă de perioada actuală 1961-1990; pentru orizontul temporar 2071-2100, creşterea temperaturii medii anuale proiectată este de 3,1ºC (± 0,7ºC). Toate proiecţiile arată acelaşi semnal de încălzire (ceea ce conferă o încredere foarte ridicată acestui rezultat), intensitatea semnalului variind însă de la un model la altul, diferenţe mai mari înregistrându-se spre sfârşitul secolului 21. În concordanţă cu aceste rezultate, se aşteaptă o creştere a frecvenţei şi intensităţii unor evenimente extreme.
În privinţa precipitaţiilor, incertitudinea este mai mare, semnalul fiind, uneori, diferit de la un model la altul (atât ca semn, cât şi ca intensitate). Rezultatele bazate pe 10 proiecţii la nivelul întregii ţări, arată că este foarte probabil ca, în condiţiile scenariului de emisie de GES, pentru orizontul temporar 2071-2100, cantităţile de precipitaţii să scadă (faţă de perioada actuală 1961-1990) în toată ţara (vara) şi în sudul ţării (primăvara), să crească în toată ţara în timpul iernii (cu valori mai mari în nord-vest) şi în sudul ţării (toamna).
Elaborarea unei perspective româneşti asupra problemei ecoclimatice, fie ea şi numai sub dimensiunea variabilităţii climei în România, în termenii şi la orizonturile stabilite prin lucrările IPCC, era un demers absolut necesar. Şi aceasta, nu numai ca o concertare ştiinţifico-guvernamentală cu celelalte State-Părţi la Convenţia-cadru privind schimbările climatice ori o armonizare în cadrul UE, ci şi sub presiunea unor realităţi evidente, precum fenomenele meteorologice extreme (inundaţii, valuri de caniculă, schimbări bruşte de vreme etc.), manifestate cu evidenţă pe teritoriul ţării în ultimele decenii.
Realizarea şi publicarea acestui studiu ar trebui, totodată, să reprezinte începutul unui proces mai amplu de stabilire a unei strategii naţionale serioase, în consens cu cea a UE, de prevenire, combatere şi adaptare la efectele schimbărilor climatice.
