Indiferent de justeţea şi oportunitatea măsurilor adoptate de Guvern, modul de imple­men­­tare ales este absolut inaccep­tabil. El conduce la o interpretare abuzi­vă şi arbitrară a Constituţiei. Legea su­­premă este transformată de ju­riştii Executivului dintr-un document menit a proteja indivi­zii de pu­terea abuzivă a guvernan­ţilor în­tr-unul prin care orice re­strân­­gere a drepturilor cetăţenilor este justificată de „conturarea u­nei imagini” de dezastru sau „si­nis­­tru deosebit de grav”. În actua­lele condiţii ma­croeconomice ale României, dar şi ale evo­luţiei cri­zei economice, se poa­­te tra­ge des­tul de uşor concluzia că singura soluţie a Executivului de a sto­pa alunecarea României în criză este reducerea cheltuielilor publice. De­ficite de 10% din PIB nu pot fi fi­nan­ţate mult timp, cu atât mai mult cu cât toate statele euro­pene în­­registrează, ca urmare a sis­te­me­­lor asistenţiale generoase, ni­ve­luri ridicate ale deficitelor - o me­die de 7% din PIB în 2009.
Concurenţa pe piaţa emisiunilor de titluri de stat va fi din ce în ce mai dură. Ma­jo­rarea taxelor este extrem de riscantă, mai ales pentru o econo­mie ca a României, caracterizată de un nivel ridicat al evaziunii fiscale. Da­că în SUA, cu un Fisc extrem de pu­ter­nic, orice majorare cu un punct procentual a ratei marginale a impozitului pe venit duce la o creş­tere a eco­nomiei subterane cu 1,2%, în Româ­nia probabil că efectul ar fi mult am­plificat. Iar istoria arată că, indiferent de combinaţia de taxe şi impozite, progresive, proporţionale etc., veniturile statului nu au fost mai mari de 30-31% din PIB, care ara­tă gradul de suportabilitate a contri­buabilului ro­mân. O majorare a ta­xe­lor ar putea conduce, pe lângă o con­tracţie mai ac­­centuată a PIB-ului, la o scădere a încasărilor la buget, şi reală (ca ur­mare a inflaţiei provocate de majora­rea taxelor, în special a TVA), dar şi nominală, şi ca procent din PIB. Fapt confirmat şi de guvernatorul BNR, Mu­gur Isărescu: „Pro­ba­bilitatea să tai cheltuielile şi să ma­jorezi impo­zi­tele după este mică, dar, în situaţia inversă, să majorezi acum impozitele şi după aceea să fii nevoit să tai cheltuielile are o probabilitate mult mai mare“. Aşa că ­E­xecutivul a decis mic­şorarea cheltu­ie­lilor. Problema era de unde? Po­tri­vit Eurostat, 10,6% din PIB, şi nu 9,5%, cum anunţă Guver­nul, s-au dus în 2009 pe cheltuieli de personal, iar alţi 13,5% pe pensii şi alte forme de asistenţă socială. Urmă­toarea cheltuială ca importanţă a fost consumul intermediar, în valoare de 6,3% din PIB. Guvernul raportează doar 5,8% cheltuieli cu bunuri şi servicii în ace­eaşi perioadă. În primele 3 luni ale acestui an s-au realizat cheltuieli cu bu­nuri şi servicii în valoare de 7,8 miliarde de lei (1,1% din PIB), din ca­re 3,3 miliarde în domeniul sănă­tăţii, 2,2 miliarde au fost cheltuite de au­torităţile publice locale, şi 1,1 miliar­de de instituţiile cu finanţare integrală sau parţială de la bugetul de stat. Autorităţile centrale, mai uşor de controlat, au dat pe bunuri şi servicii în primele trei luni din 2010 doar 600 de milioane de lei. De­cla­rativ, Guvernul a optat pentru re­du­cerea cheltuielilor salariilor şi pensiilor din două motive: pentru că a­ces­tea reprezintă un dezechilibru structural şi pentru a nu da o lovitură de graţie economiei, prin mic­şo­rarea, pe lângă cea a consumului gospodă­ri­ilor, şi a consumului gu­ver­namen­tal. Numai că păstrarea la un nivel ridicat a consumului guvernamental nu va duce decât la salvarea celor ca­re au afaceri cu statul, a unui număr extrem de redus de fir­me, cu relaţii la nivel înalt, local sau central.

Lecţie de drept neconstituţional
Toate bune şi frumoase, însă tă­ie­rea pensiilor şi a salariilor ridica, la rândul său, o problemă guvernan­ţilor. La fel cum s-a întâmplat şi în trecut, aceste măsuri ar putea fi atacate în justiţie şi, în cele din urmă, la Curtea Constituţională, iar statul ro­mân ar putea fi nevoit să plătească pentru incompetenţa juridică cu care a elaborat respectivele acte normative. Aşa că profesorul de drept constituţional Emil Boc a găsit so­lu­ţia „ideală”: invocarea unui articol din Constituţie „mai tare” decât e­ven­tualele articole la care s-ar putea apela în vederea contestării legii. „A­ceastă lege are ca temei articolul 53 din Constituţia României, de res­trân­gere temporară a exerciţiului u­nor drepturi, şi anume este vorba de restrângerea acestora până la sfârşi­tul anului, până în 31 decembrie, ur­mând ca drepturile de pensii şi drepturile salariale pentru 2011 să fie stabilite prin legea bugetului pe 2011, prin noua lege a pensiilor şi prin no­ua lege a salarizării unitare a bugeta­rilor”, a declarat prim-ministrul.

ABocalipsa
Cu alte cuvinte, România se află, potrivit premierului Boc, într-o si­tua­ţie excepţională, fie într-un pericol iminent care impune apărarea securităţii naţionale, fie în faţa „unei calamităţi naturale, a unui dezastru sau unui sinistru deosebit de grav”. Dar care este situaţia economică a Ro­mâniei? Cităm din expunerea de motive a proiectului de lege pe care Guvernul intenţionează să-şi asume răspunderea: „O îmbunătăţire a creş­terii economice este aşteptată în a doua parte a anului 2010, cu toate că incertitudinile de pe pieţele ex­ter­ne rămân considerabile. Totuşi, pentru întreg anul 2010 se anticipează o creştere economică aproape de zero sau uşor negativă. Până la sfârşitul anului 2010 se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici mone­ta­re prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importu­ri­le, prognozându-se acum un de­fi­cit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% ini­ţial”. Cu alte cuvinte, Guvernul susţi­ne că economia îşi revine în a doua jumătate a anului şi că procesul dezinflaţionist va continua. Cu toate a­ces­tea, imediat precizează că „aceste date de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autori­tăţile abilitate în domeniu conturează i­ma­­ginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol sta­bilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi si­guranţa naţională (sic). Cu alte cu­vinte, de bine ce ne e, o să ne fie foarte rău.

Criză de nervi
Dacă la prima vedere demersul premierului şi al Guvernului pe care îl conduce pare unul mai mult stân­gaci, în eventualitatea în care el a fost negociat cu Curtea Consti­tu­ţio­nală (cu conducerea căreia preşedintele Băsescu s-a întâlnit deja), el poa­te avea consecinţe dezastruoase asu­pra noţiunii de stat de drept în Ro­mânia. În pofida caracterului său ex­trem de ambiguu, este evident că ar­ticolul 53 se referă la îngrădirea drepturilor în condiţiile excepţio­na­le (război, calamităţi naturale, dezastre, epidemii eventual), nu la îngră­di­rea acestora oricând consideră Executivul. A include criza economi­că în categoria evenimentelor care pot aduce atingere „ordinii publice şi siguranţei naţionale” nu înseam­nă altceva decât acordarea de puteri absolute guvernanţilor. Cine pune diagnosticul de criză economică (a­pro­po, guvernatorul BNR susţine că România trece prin recesiune, şi nu prin criză economică)? Aşa cum ara­tă şi expunerea de motive, descrie­rea „situaţiei de urgenţă” ţine de im­presii, şi nu de fapte: imaginea unei crize economice profunde „se contu­rează” pe baza unor indicatori calculaţi de INS (şi care sunt permanent rectificaţi şi devin finali doar după o perioadă de doi ani) şi pe baza „prognozelor efectuate de autorităţile abi­litate în domeniu”. Deci guver­nanţii, printre care se numără şi şefii INS şi CNP, loviţi de o criză de nervi, pot oricând să facă publice estimări şi prognoze pesimiste care justifică li­mitarea drepturilor indivizilor. Du­pă o logică similară, mai multe stu­dii medicale care ar „de­mons­tra” că în anii următori obezitatea va fi res­ponsabilă pentru moar-tea unui procent ridicat de români - şi este deci un atentat la „sănătatea publică” - vor putea constitui pre­mi­sele invo­cării articolului 53 pentru în­fome­ta­rea populaţiei. Ca să nu mai vorbim de studii care să demonstreze că orice activitate privată a cetăţenilor poate afecta „moralitatea publică” şi drept urmare statul va avea dreptul de a intra cu bocancii forţelor de ordine în viaţa privată a cetăţenilor. Dacă tot vor neapărat să se ocupe în perioada următoare cu revizuirea Constituţiei, aleşii ar trebui să reformuleze articolul 53 pentru a nu mai permite unor premieri sau preşe­dinţi interpretări arbitrare, precum cea a lui Emil Boc.
În plus, „restrângerea poate fi dis­pusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”. Aşa cum singuri recunosc, guvernanţii aveau şi alternativa majorării taxe­lor, deci măsura reducerii pensiilor şi salariilor, chiar în ipoteza în care ar avea efecte mai puţin negative a­su­pra „bunăstării” cetăţenilor, nu poa­te fi considerată necesară. Exis­tând alternative, dispare caracterul de necesitate. Doar dacă nu cumva ar fi fost invocat articolul 53 şi în ca­zul majorării taxelor. Numai că niciodată n-ar fi făcut acest lucru, pentru că astfel ar fi recunoscut că impozi­tarea este de fapt expropriere, ceea ce niciun guvernant nu vrea să re­cunoască.

Art. 53 din Constituţie
„Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşu­ra­rea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale u­nui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Bogdan Glăvan, profesor de economie, Universitatea Romåno-Americană:
„Fundamentarea legii reducerii cheltuie­lilor bugetare pe articolul 53 din Cons­ti­tuţie naşte multe dileme amu­zante. Una ar fi că măsurile luate vor declanşa tocmai evenimentele prevăzute în Consti­tu­ţie! Avem de-a face cu genul de măsuri care nasc tensiuni sociale, în mod gratuit desigur; să vedeţi ce important va fi articolul 53 peste câteva săptămâni. O altă dilemă care mă amuză este legată de panoplia de măsuri care pot fi luate pentru a stopa «sinistrul». Să luăm, de pildă, impozitarea - oricum bănuiesc că vom ajunge acolo mai devreme sau mai târziu. Ca soluţie la dezechilibrul bugetar s-a vehiculat creşterea TVA şi a impozitului pe venit. Ce credeţi, ar mai fi făcut prim-ministrul apel la articolul 53 din Constituţie? Oare creşterea impozitelor reprezintă o limitare a drepturilor şi libertăţilor?“

Daniel Barbu, şef al catedrei de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti:
„Invocarea articolului 53 poate avea două interpretări. Este o formă de ameninţare, în măsura în care orice formă de rezistenţă sau opoziţie la măsurile adoptate poate fi interpretată ca atentat împotriva ordinii şi a securităţii naţionale. A doua dimensiune este fuga de responsabilitate a Guvernului: asimi­lând criza economică unui dezastru natural, unei calamităţi, Executivul susţine că ea a fost imprevizibilă şi inevitabilă, apărând din senin, fără vreo legătură cu actul guvernării"

Gabriel Biriş, partener Biriş&Goran:
„Nu cred că era necesară invocarea articolului 53, invocare pe care, de altfel, o consider inoportună. Cred că Legislativul are suficiente pârghii pentru a reduce atât pensiile, cât şi salariile fără a se apela la «starea de urgenţă»"