Aşa cum am anticipat, Guvernul a făcut câteva concesii minore (ce-i drept, nu la procentele de tăieri) şi a emis proiectele celor două legi care, foarte probabil, vor marca anul 2010 ca pe anul de vârf al crizei economice în România. După cum au arătat mai toţi comentatorii, programul de austeritate al Guvernului are un aer de improvizaţie, chiar de panică, lăsând impresia că puterea (preşedintele Băsescu purtând, de fapt, cea mai mare responsabilitate) s-a trezit din somn într-o casă în flăcări şi încearcă să salveze diverse obiecte fără să-şi pună problema stingerii incendiului.
Costurile politice ale PDL vor fi majore, şi ele vor putea fi de­contate raţional doar prin sacrificarea rituală a persoanelor cele mai ex­pu­se me­diatic. Adică pre­mie­rul E­mil Boc şi, eventual, încă doi-trei miniştri. În a­ceas­tă cheie trebuie citită de­cizia pe­deliş­ti­lor de a amâna Conven­ţia Na­ţio­nală pentru începu­tul lui 2011.

Moţiunea de cenzură
În acest moment, nu mai e deci nicio îndoială că Emil Boc şi-a epuizat cariera poli­tică. Principalul argument nu este că măsurile pe care îşi va asuma răspunderea sunt co­rec­te sau greşite ori că vor da sau nu rezultatele sconta­te. Principalul argument este că premierul le-a primit în plic de la Cotroceni.
Dacă aceste măsuri nu vor da rezultatele scontate, Gu­ver­nul va fi obligat să demisioneze, pentru că până la iar­nă nemulţumirea generală a populaţiei se va transpune şi în nemulţumiri specifice ale diverselor grupuri din PDL, dar şi din UDMR sau UNPR. Mai mult, dacă PDL şi/sau ac­tuala coaliţie de guvernare va dori să rămână la putere (ceea ce nu e imposibil pentru că în caz de mai rău nimeni nu se va înghesui la guvernare), a­tunci singura variantă este constituirea unui nou gu­vern, în care majoritatea figu­rilor ar trebui să fie noi.
Care sunt şansele mo­ţiu­nii de cenzură? Mass-media brodează intens pe tema celor doar 24 de voturi care despart puterea de opoziţie. Logic însă, votul acestei moţiuni de cenzură va fi, cu mare probabilitate, cel mai disciplinat po­sibil. Cea mai improbabilă va­riantă ar fi ca parlamentarii să voteze „după cum le dictea­ză conştiinţa”. De ce? Pentru că situaţia generală este foarte confuză şi niciun partid nu se află, pe termen scurt, în si­tua­ţia de a putea promite marea cu sarea şi de a fi, prin aceasta, un pol de atracţie pentru nehotărâţi.
Rămâne, prin urmare, doar varianta în care parlamentarii „stau pe loc”, în pă­tră­ţelul politic în care se află în prezent. Moţiunea de cenzură nu va trece.
Din altă perspectivă, niciun partid parlamentar nu are, acum, interesul să apară o criză politică.
Aparent paradoxal, PDL ar fi cel mai avantajat de o căde­re a Guvernului. Asta pentru că, ulterior, s-ar dovedi că niciun alt partid nu ar oferi în a­cest moment un alt tip de so­luţii. Situaţia generală este în­să mult prea gravă, astfel în­cât varianta ca PDL să se trân­tească singur e pur teoretică.
PSD şi PNL au, în primul rând, probleme de efectiv. Niciunul dintre aceste partide şi nicio coalizare a lor nu ar ge­nera, în acest moment, o al­tă majoritate în actualul Par­la­ment. Singura lor opţiune ar putea fi declanşarea de ale­geri anticipate. Iar aici cele două partide au probleme de ordin financiar şi organizatoric. Puşculiţele de partid sunt nu numai goale, dar şi da­toare, iar diversele de­zer­tări au creat fisuri consistente în aparatele de partid. O campanie electorală acum ar ară­ta electoratului partide vlă­gui­te şi candidaţi improvizaţi şi ar permite partidelor de la putere recurgerea lesnicioasă la metode mai puţin ortodoxe de colectat voturi.
Fireşte, PSD şi PNL, pentru a se putea redresa, au ne­voie să facă o opoziţie cât mai categorică şi cât mai persona­li­zată. Cu alte cuvinte, ele trebuie să aibă oferte specifice pentru segmente de electorat specifice. Aici este şi „secretul” pentru care domnii Pon­ta şi Antonescu fac declaraţii „reci” unul la adresa celuilalt. Iar despre ideea lui Miron Mi­trea de alianţă între cele două partide nu putem spune de­cât că ne aduce aminte că mai trăieşte (politic vorbind).
Cu totul alta va fi situaţia la toamnă sau la începutul lui 2011. Dacă măsurile de auste­ri­tate nu vor avea un efect sem­nificativ şi, Doamne fe­reş­­­te!, se va impune creşterea TVA şi a cotei unice sau încă o „curbă de sacrificiu”, atunci opoziţia va putea încerca for­ţa­rea alegerilor anticipate pentru că, între timp, limita de suportabilitate a multor ca­tegorii sociale va fi fost atinsă. După cum se ştie, în vremu­ri­le noastre, nicio armată nu por­neşte un război decât în mo­mentul în care este sigură că îl va câştiga. Mi se pare ciudat că în tot acest interval a a­părut un singur sondaj, ale că­­rui rezultate arată o scădere a încrederii în Emil Boc şi Traian Băsescu, dar nu indică o creştere corelativă în tabăra opoziţiei.

Despre UNPR, fără ură şi fără părtinire
După cum am promis, mă opresc puţin mai mult la partidul de mercenari al dlui ge­neral Oprea. În cazul unor a­le­geri anticipate acum, UNPR nu ar lua mai mult de 2%. Par­tidul tricefal al domnilor O­prea, Sârbu şi Diaconescu nu dispune, deocamdată, de niciuna din cele trei resurse fundamentale ale unui partid po­litic autentic. Doctrina, pro­cla­­­mată de centru-stânga, este, vor­ba doamnei Săftoiu, ca o haină măsura 58 pe o persoa­nă care poartă 42. Probabil că singura logică a acestei a­su­mări este că majoritatea une­pe­riştilor provin din PSD. Dar asocierea cu o guvernare care se proclamă de dreapta şi mai ales zvonurile despre legătu­rile oculte cu Traian Băsescu trimit în derizoriu orice în­cer­­care de definire doctrina­ră.
Cea mai consistentă (relativ) resursă a UNPR ar putea fi organizarea în teritoriu, pentru că destui dintre membrii marcanţi ai noii formaţiuni au avut sau au „vasali” în „feu­dele” numite modern şi corect politic colegii electo­ra­le. Partea slabă a acestei structuri este că, totuşi, în UNPR nu există o coeziune şi o ierar­hie informală fertile, capabile să creeze un mecanism coordonat şi eficient. Mai curând UNPR pare să se bazeze pe fie­care dintre membrii săi parlamentari care va acţiona, fireş­te, după cum îl va tăia capul. Cu alte cuvinte, UNPR nu a luat fiinţă pentru că parla­men­tarii care îl compun au do­rit să se definească prin ce­va nou, ci a luat fiinţă pentru că aceşti parlamentari doreau să nu mai fie ceea ce fuseseră.
Ajungem astfel la cel mai nevralgic punct (iertat fie pleo­nasmul) al acestui partid: carenţa leadership-ului. Parla­mentarii UNPR fac parte din trei categorii: 1. personaje po­li­tice epuizate - în sensul că au deja o vârstă şi o istorie poli­tică împovărătoare şi care îşi doresc doar păstrarea actua­lului statut, 2. tineri cu poten­ţial, dar fără notorietate şi/sau susţinere şi 3. cei trei pre­şedinţi.
În prima categorie intră per­sonaje eclectice - Eugen Ni­colicea, Culiţă Tărâţă, Şerban Mihăilescu - oameni cu experienţă, cu relativă putere în te­ritoriu, dar, cum spuneam, fără o motivaţie politică profundă. Pentru aceştia, politica a devenit o obişnuinţă, legată mai ales de „vasalii” din teritoriu.
În al doilea grup intră personaje ca Valeriu Steriu, Cătă­lin Cherecheş sau Liviu Câm­panu, politicieni tineri, activi, dar izolaţi şi, mai ales, lipsiţi de charismă. Bineînţeles că nu putem exclude ca unul sau unii dintre aceştia să „înflo­rească” în perspectivă. Dar, cu regret, semne încă nu se văd.
Despre cei trei preşedinţi se poate spune în primul rând că sunt, toţi, perdanţi. Fie­care vine cu povara unui eşec recent. Gabriel Oprea a fost nevoit să facă pasul îna­poi atât din poziţia de minis­tru în primul guvern Boc, cât şi mai ales din poziţia de lider al PSD Ilfov. Revenirea în prim-plan, cel puţin ca imagi­ne, i-o datorează preşedintelui Băsescu.
Marian Sârbu, cu toate că este foarte apreciat profesio­nal, pare că nu a reuşit să-şi im­pună proiectul în PSD, iar le­gea salarizării unitare are, în acest moment, o reprezen­ta­re care stârneşte mânie, şi nu ad­miraţie. În fine, Cris­tian Dia­conescu a reuşit să se asocieze temeinic doar cu a­tri­­bu­tele de instabil, neho­tă­rât, im­previzibil, atribute ne­ga­tive pentru un politician.
UNPR ar putea avea un vi­i­tor dacă şi numai dacă ar „câş­tiga un război”. Adică dacă ar trece în opoziţie şi din­tre cei trei preşedinţi (sau dintre tinerele speranţe) s-ar detaşa un lider autentic de an­vergură naţională. Dacă nu, UNPR va fi înghiţit, întreg sau pe bucăţi, de celelalte partide.

Ce va fi după Boc?
Întrebarea are o doză de tragism pentru că actualul premier a „reuşit” (cu spriji­nul larg al preşedintelui) să co­boare ştacheta verticalităţii şi competenţei politice la un nivel derizoriu. Aproape ori­ce politician din România îşi spune astăzi în gând: „Da’ ce, eu sunt mai prost?”.
Căutând să distrugă „sistemul ticăloşit” al PSD, Traian Băsescu a reuşit să avarieze tot sistemul politic şi institu­ţio­nal al României. Nu zic că acesta era grozav de performant, dar efectele fragmen­tării şi lipsei de coeziune na­ţio­nală se vor resimţi cel pu­ţin 10 ani. Iar soluţia finală va fi, probabil, cea a Germaniei occidentale postbelice: găsi­rea unui Konrad Adenauer. Plus o tutelă consistentă din exterior.