Florin Aftalion, profesor la ESSEC Business School Paris
Piaţa comună a fost o reuşită de dimensiuni istorice. Ea a parafat pacea între Germania şi Franţa şi a avut o contribuţie importantă la prosperitatea economică a ţărilor reunite în cadrul ei.
Dar, vai, această reuşită a derutat şefii de stat francezi. Ambiţii politice nemăsurate au venit să strice sărbătoarea şi să ruineze construcţia europeană. După unificarea germană, conducătorii francezi s-au temut ca partenerul de peste Rin să nu încline spre Est. Pentru a-l reţine în centrul Europei, ei au venit cu ideea monedei unice. Ea n-a fost acceptată de către Germania decât cu condiţia ca euro să fie la fel de stabil ca moneda sa, marca. Acest lucru echivalează cu absenţa inflaţiei, deci cu o politică monetară riguroasă din partea Băncii Centrale Europene (BCE). Lucru ce implică, deopotrivă, o gestiune strictă a datoriei statelor membre.
În acest scop a fost instituit un pact intitulat (în mod foarte optimist) „de stabilitate şi de creştere”, impunând limite deficitelor şi datoriei publice a membrilor zonei euro. În plus, acestea au fost declarate responsabile de propriile finanţe, orice intervenţie comunitară în favoarea unei ţări în dificultate fiind interzisă (clauza „no bail-out”).
Cu toate acestea, numeroşi economişti au estimat atunci că o monedă unică va întâmpina probleme cu atât mai grave cu cât zona sa de difuziune e mai eterogenă, iar factorii de producţie mai rigizi. Şi când s-a pus problema de a determina care state satisfăceau criteriile de la Maastricht privind accesul la moneda unică, au început compromisurile. Mai multe ţări, printre care Franţa, n-au ezitat să-şi cosmetizeze conturile prin metode „neconvenţionale”. Iar altele, în ciuda tuturor acestor artificii, păreau încă blocate la uşa monedei euro. În cele din urmă, Grecia a fost acceptată în zona euro în 2001, în vreme ce guvernul său continua să falsifice bugetul, cheltuind fără socoteală.
În cursul anilor care au precedat criza din 2009, euro triumfa, apreciindu-se semnificativ faţă de dolar. Privind mai în detaliu, se vede însă cum apăreau prime semne alarmante. Diferenţa între nivelul inflaţiei din Grecia, Spania şi Irlanda, pe de o parte, şi ţările din nord, precum Germania şi Finlanda, pe de altă parte, se adâncea. Ecartul dintre ratele de inflaţie se traducea printr-o pierdere de competitivitate a ţărilor din primul grup faţă de cele din al doilea. Dar ce era mai rău abia urma să vină.
La sfârşitul crizei din 2009, deficitele bugetare şi-au luat zborul. Rostogolirea datoriilor suverane ale mai multor ţări a devenit problematică. FMI ar fi trebuit să intervină, dar pentru conducătorii uniunii monetare asta ar fi însemnat o mărturisire a eşecului.
În februarie 2010, aceştia au anunţat un plan de ajutor pentru Grecia care, pe pieţele financiare, se confrunta cu prime de risc intolerabile. Acest plan nu a făcut decât să agite spiritele. La sfârşitul lui aprilie, un al doilea plan de urgenţă, implicând toate ţările zonei euro, şi făcând parţial apel la FMI, promitea Greciei o finanţare generoasă în schimbul unor măsuri de austeritate draconice. Dar planul nu a liniştit pieţele, dimpotrivă. Teama de o contagiune a crizei greceşti a degenerat într-o panică mondială. Un al treilea plan de urgenţă, de anvergură planetară de data aceasta, a restabilit temporar încrederea în sistemul financiar european.
Din nefericire, acest plan are un preţ care nu este doar monetar. Consimţind să achiziţioneze creanţe suverane, BCE şi-a abandonat independenţa. Acceptând, contrar angajamentelor lor anterioare, de a se garanta în mod solidar datoriile naţionale, statele uniunii monetare îşi pierd credibilitatea. Şi, pe fond, problemele nu sunt rezolvate.
Aflate în imposibilitatea de a-şi deprecia moneda, constrânse în perioade de stagnare de a lua măsuri deflaţioniste, Grecia şi celelalte ţări fragilizate de criză, de propria risipă şi de lipsa de competitivitate nu au ieşit totuşi la liman. Falimentele şi restructurările de datorii rămân o ameninţare. Cu consecinţe imprevizibile asupra monedei unice şi a politicii Uniunii Europene. Pe Olimp, zeii economiei se vor răzbuna pe aroganţa şefilor noştri de stat.
Articol apărut în „Le Figaro“ pe 22 mai 2010
