Nu cred să fi existat în anii ’90 domeniu în care să fi apărut mai multe produse decât mass-media. Cheful de vorbă, dorinţa de exprimare liberă, pofta de a-ţi da cu părerea şi nevoia de a răspândi invective fără a suporta consecinţele au dus la naşterea a peste o mie de titluri în doar câteva luni. Dacă nu aveai o tarabă la care să vinzi blugi aduşi din Turcia sau ţigări din Ucraina, atunci erai cu siguranţă patron de ziar. Nu era inginer care să nu se creadă un viitor Murdoch, nu exista cetăţean uşor alfabetizat care să nu viseze cu ochii deschişi la un premiu Pulitzer. Orice proaspăt ziarist trecut de 25 de ani putea jura cu mâna pe inimă că a învăţat meserie de la Woodward, Bernstein, Brunea Fox sau Pamfil Şeicaru.
Presa, ca investiţie, era noua goană după aur. Înarmat cu un hârleţ, un târnăcop, o lopăţică, acolo, oricare dintre cetăţenii patriei se putea apuca să scormonească după informaţii care să crească tirajul şi să umple buzunarele proprietarului cu monezi mai mici sau mai mari. Încet-încet, investiţiile în presa scrisă au devenit investiţii în televiziuni şi radiouri, iar mass-media a început să trăiască şi din publicitate, nu doar din vânzările la tarabă. Lucrurile s-au mai cernut, multe publicaţii au sucombat, ziariştii abia formaţi şi-au găsit alte locuri de muncă sau, rareori, s-au întors la meseriile pentru care se pregătiseră. Mulţi ani presa a rămas o investiţie profitabilă, iar cotidienele, săptămânalele, lunarele, televiziunile şi radiourile s-au reunit în trusturi mai mici sau mai mari, încercând să-şi majoreze profiturile, să micşoreze costurile şi să ia hălci cât mai mari din piaţa de publicitate. Cele mai importante zone din presă au devenit departamentele de marketing şi de vânzări, redacţiile devenind anexe mai puţin interesante. Noile vedete ale mass-media au devenit oamenii cu funcţii pompoase care se ocupau cu lucruri destul de greu de definit. Banii obţinuţi din publicitate au plătit mai degrabă denumiri fanteziste de pe cărţile de vizită, iar producătorii de conţinut au devenit a şaptea roată la căruţă. Pană cu pană, găina cu pene de aur care era presa românească s-a transformat într-o arătare jalnică, lipsită de strălucire, aflată mereu la îndemâna vulpilor năpârlite din politică şi afaceri. Astăzi provizia de grăunţe s-a subţiat considerabil, iar ţarcurile cu zburătoare de rasă sunt aproape goale. Presa arată, acum, ca o localitate din Delta Dunării lovită amarnic de gripa aviară. Mulţi s-ar bucura ca orătăniile care mai respiră să fie prinse, băgate în pubele şi perpelite la foc potrivit. Partea proastă pentru cei care deja visează la copane şi aripioare de ziarişti este că bibilicile tip Phoenix care vor reuşi să renască din propria cenuşă nu vor uita niciodată că au fost pe marginea grătarului, iar cu o bibilică flămândă, răzbunătoare şi agresivă este foarte, foarte greu de combătut.
